PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Artă și turtă dulce

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

Toată săptămâna am trăit cu senzația că îmbătrânesc. Înainte de vreme. Îmbătrânesc profund, fără vreo șansă de întinerire. Încep să urăsc modele. Și eu cu ura nu eram prietenă. Chiar deloc.

Nu-mi place moda asta a inadaptării – trebuie să fii inadaptat ca să fii băgat în seamă. Sau cel puțin alienat, așa, cât să te manifești vizibil și să atragi atenția. Asta mi-aduce aminte de altceva: foarte des aud cuvântul „stres”, iar „depresie” tinde să-l înlocuiască pe primul. Avem, n-avem de ce să ne plângem, suntem în pragul depresiei! Să fim serioși, depresia e cu totul altceva decât mofturile sau capriciile de moment. Dacă nu pot să-mi iau nu știu ce rochie, mă lovește depresia! Ridicol, zău așa! Asta denotă cât de egoiști am devenit! Cât de indiferenți (aș zice nesimțiți, dar se supără pudibonzii) și cât de nefiresc ne mișcăm în lumea pe care noi am proiectat-o. Lumea din care este absent Dumnezeu, de aceea nu mai putem da vina pe nimeni atunci când ne plângem de una sau alta.

Nu-mi plac oportuniștii. Bine, ei nu mi-au plăcut niciodată, dar mă trezesc din ce în ce mai des că mă simt ca și cum aș fi singură în mijlocul Pieții Tiananmen de la câtă distanță iau față de unul sau altul din turma asta de oportuniști. Oameni care nu se pricep la nimic, dar care țin prima pagină a știrilor, vor reflectoarele pe ei cu orice preț. Oameni care se mișcă foarte lejer în mediul virtual, au rețelele de socializare la degetul mic, fac zgomot, aruncă idei trunchiate sau păreri personale pe Facebook, Twitter sau mai știu eu ce altă rețea, de zici că citești sentințe definitive. Despre Instagram nici nu mai pomenesc, acolo intru cam de două ori pe lună, mi-e groază de cât de falsificată a ajuns să fie comunicarea. Astăzi noi nu comunicăm, nici măcar nu transmitem informații, doar ne lăsăm prinși în mijlocul unor idei venite din toate părțile. Mi se pare simptomatic Tik-tok-ul, el descrie cel mai bine cât de neserioși am devenit din punctul de vedere al comunicării. Ne este la îndemână strâmbătura, miștocăreala ieftină, hlizeala grosolană, nu mai avem timp pentru aprofundare. Nu mai este la modă seriozitatea!

 

...dacă stai exclusiv în bula ta, nu te miști și nu ești curios să vezi ce mai zic vecinii, ce mai fac ceilalți, înțepenești.

 

Nu-mi plac bulele, dintotdeauna m-am dezis de apartenența (a se citi aderența) la una sau alta dintre bule. Adică nu-mi plac fanatismele. Pentru că, dacă stai exclusiv în bula ta, nu te miști și nu ești curios să vezi ce mai zic vecinii, ce mai fac ceilalți, înțepenești. Încremenești în propriul tău proiect. De asta am refuzat să ader oficial la vreo asociație, una la care să plătesc cotizație; este și o reminiscență a traiului în vechiul regim, dar nici nu-mi place să mă leg la cap fără să mă doară. Prefer să iau parte ca spectator, tocmai ca să pot trece prin filtrul rațiunii ceea ce văd, ceea ce primesc. Prefer să împac într-un mod cât se poate de personal(izat) emoția cu rațiunea. Pentru că am nevoie de ambele, nu pot să fac nici ierarhia acestora, dar nici să renunț la una sau alta dintre cele două.

Am fost surprinsă să aflu câți specialiști în pictură moldovenească avem. Am văzut nu știu câte îndemnuri de genul „Mergeți să vedeți expoziția Valentina Rusu-Ciobanu”. De fapt, la o citire mai atentă, îndemnul se traducea în „mergeți să vedeți expoziția pictoriței care a împlinit 100 de ani!”. Doar doi sau trei (de care sunt absolut sigură că știu câte ceva despre istoria artei în general, în particular a celei din Basarabia) sunt cei care au promovat expoziția pentru conținut; ceilalți au abordat subiectul ori ca pe un pretext de ieșire în oraș (pardon, de socializare, dar termenul nu are nimic de-a face cu realitatea din teren) ori ca pe un bun moment de a te face auzit/ văzut/ remarcat. Căci, dacă nici la o expoziție nu dă bine să fii văzut, apoi unde în altă parte?! Nu, nu mă refer la politicieni, să ne înțelegem.

 

❞

Evoluția picturii la Valentina Rusu-Ciobanu poate fi urmărită în ordine inversă față de traseul, să-i zicem, al lui Dumitru Sevastian. A parcurs mai multe etape. Studiile de artă și le-a început la Chișinău, sub îndrumarea profesorului August Baillayre, apoi, în timpul războiului, petrece doi ani la Academia de Arte frumoase din Iași, la clasa lui Jean Cosmovici. Era o perioadă foarte dificilă pentru Cosmovici, care avea probleme atât cu cercurile de dreapta, cât și cu reprezentanții bisericii. Tânăra Rusu-Ciobanu a învățat de la acesta nu numai un foarte bun meșteșug, ci și înțelegerea profundă a ceea ce înseamnă să ai caracter, atitudine etică. Aceste dimensiuni au ajutat-o, ulterior, după instaurarea regimului comunist în RSS Moldovenească, să facă față provocărilor, cerințelor și exigențelor false ale epocii. A reușit de cele mai multe ori să rămână un artist autentic, consecvent, deși pericolele expulzării din viața publică erau nenumărate. La acestea face referire artista într-un interviu: „Așa erau timpurile. Nu procurau nimic de la mine, respingeau orice oferte de o mie de ori, iar când achiziționau câte ceva, prețurile erau extrem de mici. Atunci mi-a venit ideea pânzei cu «Lenin și Krupskaya». L-am pictat repede acest tablou, în secret. Am folosit diverse materiale documentare, reviste, fotografii. Cândva, fusesem și la Gorki”.
De la realismul de sorginte academistă artista a trecut prin „realismul fotografic”, iar apoi, prin „atitudinea senzorială față de culoare” ajuns la faza „primitivistă”, dimensiunea senzorială fiind definitorie pentru perioada târzie a creației artistei. Dar nu se pot face departajări cronologice, căci diversele faze și soluții plastice se întrepătrund în timp, prin reveniri și „serii” succesive, repetitive. „Geometrismul” este o altă fațetă interesantă și pulsatorie în economia plastică a Valentinei Rusu-Ciobanu.

✎ — Vladimir Bulat, An anthology of Moldavian Painting/ O antologie a picturii moldovenești. 1939-2020, Republica Moldova, 2020

Albumul din care am citat l-am cumpărat direct de la autor, prin primăvară, înainte de debutul pandemiei, dacă țin bine minte. L-am cumpărat tocmai pentru că nu știu mare lucru despre istoria picturii basarabene. Așa că acopăr golurile căutând studii și albume realizate de profesioniști. Vladimir Bulat a sintetizat cât trebuie informația despre pictori și a lăsat spațiu reproducerilor după tablourile acestora. Un album excelent realizat, se simte documentarea și ochiul critic și în aceeași măsură răzbate dragostea pentru artele frumoase. Selecția tablourilor este relevantă și revelatorie, deopotrivă, pentru cititor.

Încep să-mi moară din ce în ce mai mulți dintre cunoscuți. Nu de Covid, ci ori de moarte bună, ori din alte pricini. Semn clar că îmbătrânesc! Mor oamenii care au fost foarte prezenți în copilăria mea, mor cei care mi-au făcut tinerețea frumoasă, mor, se duc în alte lumi. Mă enervează neputința!

Ieri mi-am cumpărat turtă dulce! O sacoșă întreagă! Ghetuțe, căsuțe, clasică, gărgărițe, ciubote. Ioana nu înțelegea ce fac cu atâta turtă dulce! Pentru mine așa încep sărbătorile de iarnă! Biscuiții cu scorțișoară (pe care-i mănânc doar în decembrie, sub nicio formă în altă perioadă a anului) și turta dulce! Fără ele și fără aroma lor, nu e sărbătoare! Plus mirosul de brad verde! Cum ar veni, am început Adventul! Să vină Crăciunul! 😊

OK, îmbătrânesc! Dar parcă nu-mi pare așa rău! Dacă am mere, portocale, turtă dulce, biscuiți cu scorțișoară și brad verde, nu prea mai contează anii! Nici nu mai contează că sunt o demodată!

Montaigne

 

 

O carte-reper

O carte-reper semnată de un parfumier-reper al secolului XX. De citit și recitit.

 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

 

„Mirosul nu înșală niciodată, pe când culorile o fac întotdeauna.”

 

Dacă ar fi să iau ceva din toamna asta și să duc în iarna ce stă să vină, atunci aș lua mirosul de galben de gutuie.

 

Ciudat cum dai peste o asemenea afirmație fix când ne este interzis să mirosim. Nu, nu vreau acum să fac apologia măștii ca formă de protecție, ci doar zăbovesc puțin asupra olfactivului ca fiind cel mai oprimat dintre simțuri. Cum am ajuns aici, habar n-am! Cert este că de zeci de ani se tot vorbește de poluare și efectele ei directe asupra olfactivului, despre cât de iresponsabili suntem atunci când lăsăm gunoaiele să putrezească pe te unde nu te duce gândul, construim din ce în ce mai multe medii sterile, aseptice, lipsite totalmente de mirosuri și de alte urme de viețuire. Așa se face am ajuns să nu ne mai folosim cum trebuie de... nas. Pe vremuri, prin cărți era des întâlnită expresia „nas de copoi”, mă întreb câți dintre tineri știu semnificația expresiei. Astăzi le transferăm câinilor (de urmă, antrenați special) sarcina ingrată de a depista droguri, ba chiar și bombe, sacrificăm cu bună știință o capacitate a corpului uman care se poate transforma deseori într-o abilitate – aceea de a mirosi.

N-am luat pulsul toamnei anul acesta; nu m-am plimbat de nebună pe străzile din București sau din orice alt oraș al țării; dintr-o pură întâmplare, săptămâna trecută fiica mea mi-arăta paleta de culori a copacilor de pe strada pe care locuim. Se bucura cu acea candoare specifică doar copiilor, încerca să-și dea seama după forma frunzei ce copac este, se mira cum de coniferelor nu li se clatină niciun ac etc. Și tot atunci mi-am dat seama că frunzele căzute – pe care tot ea, copila, are un chef nebun să le răscolească cu picioarele, până stârnește mici nori de praf – nu mai miros ca pe vremuri.

❝ 

„În timp ce cânta o baladă pe o pajiște plină de flori invizibile, artistul s-a simțit copleșit de mireasma naturii. Trebuie să știți că mirosul florilor invizibile e pe departe cel mai puternic și cel mai amețitor miros din lumea asta, e o nebunie olfactivă, de aceea vă doresc tuturor să-l simțiți măcar o dată-n viață.” (p. 101)

❞

Avem deplasările controlate și limitate, plimbările cenzurate nemilos sub pretextul unei pandemii, ne mulțumim cu ce ni se arată pe stradă și, cu toate acestea, toamna trece pe lângă noi. Pe nesimțite, nu ne mai impresionează nimic. Poate și pentru că nu mai mirosim! Nu mai căutăm să prindem din zbor mirosul de frunze uscate, sau de frunze arse, nu mai căutăm să aflăm din ce direcție vine mirosul de pastramă de berbecuț (cine mai face pastramă, dacă nu mai avem parte de târguri, de terase deschise și de locuri unde se intersectau fragmentele de conversații precum popicele în cădere liberă?).

Când ați intrat ultima oară într-un muzeu? Dar, stai, mai sunt deschise? Când ne-am refugiat ultima oară într-o librărie? Și uite așa, ne dăm seama că am capitulat mult prea devreme! Total!

❝

„Pe gânduri ar fi căzut și artistul nostru dacă n-ar fi simțit în acele momente un miros de roșu crepuscular coborându-i parcă din înălțimi spre creștet și împresurându-l, ceea ce l-a făcut să priceapă că soarele începea să se ascundă după orizont.
[...]
Artistul a săpat o mică groapă cu degetele, a pus floarea în pământ, apoi și-a luat la revedere și s-a îndepărtat. Dar, întorcându-se spre oraș, n-a mai deschis ochii, căci nu avea nevoie să vadă pentru a găsi calea spre casă. Când s-a sfârșit mirosul de verde și a simțit în loc miros de galben, a știut că a părăsit câmpurile cu iarbă și a intrat sub lumina felinarelor orașului. Iar când l-a amețit de-a dreptul un puternic iz de rogvaiv, când mirosul de roșu s-a împletit cu cel al culorii oranj, când parfumul de galben s-a amestecat cu cel al culorii violet, când mireasma albastrului s-a scurs în aerul năucitor de indigo și verde, a știut că pășește pe străzile orașului, inundate de reflexiile micilor magazine și ale cârciumilor și ale balcoanelor cu flori și ale acoperișurilor și ale mașinilor și ale oamenilor.” (p. 109)

❞

În cabinetul de curiozități m-a izbit brusc mirosul de ocean, de apă sărată și nu-mi venea să merg mai departe.

 

Când ați cumpărat ultima oară un album de artă? Anul acesta eu am cumpărat unul (sau două?) și am primit cadou de la un prieten foarte drag încă unul. Da, le deschid din când în când, oriunde, fără direcție, și încerc să prind mirosul de culoare! Pentru mine, tablourile chiar au miros! Tocmai mi-am adus aminte că în iulie, când am fost în vizită la Sibiu și i-am arătat Ioanei Muzeul Brukenthal – apropo, a vrut să revină și n-am scăpat fără trei vizite succesive –,am zăbovit în fața unor tablouri tocmai pentru că ajungea până la mine mirosul de culoare. Povestea se scria și cu ajutorul mirosurilor. În cabinetul de curiozități m-a izbit brusc mirosul de ocean, de apă sărată și nu-mi venea să merg mai departe. Ciudat, pe vremuri nu zăboveam prea mult în astfel de locuri.

Dacă ar fi să iau ceva din toamna asta și să duc în iarna ce stă să vină, atunci aș lua mirosul de galben de gutuie. Da, da, ador mirosul de gutuie! Și despre asta să vorbim atunci când ne vom aminti despre cum am trecut prin pandemie.

Așa mi s-au așezat astăzi gândurile, precum frunzele într-o grămadă, într-o devălmășie totală. Așa le las, pentru prima oară după foarte mult timp nu simt nevoia să fac ordine, să impun o disciplină oarecare. Unii ar zice că e vorba de reverie. Eu zic că e doar o nevoie imperioasă de plecat în lume.

 

---

PS: Citatele sunt din Mustața lui Dalí și alte culori (pictoroman) de Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, Editura Polirom, 2020

Some of this apple a day keeps things of beauty on my way

Un text de Elena Mădălina Nica

 

Cred altceva decât mi s-a spus despre Lolita Lempicka for women (Le premier parfum, varianta originală din anii ‘90, a cărei reformulare relativ recentă nu o cunosc). Cred că mi se potrivește şi se numără printre parfumurile concepute să aibă realmente ceva de spus şi prin care am ceva de spus despre mine. Ani la rând, deşi îl descoperisem la o verișoară şi îmi picase cu tronc, am evitat să-l cumpăr, să-l fac şi al meu. O prietenă a mea îl considera parfumul ei, atât de al ei încât îi displăcea să-l poarte şi altcineva. L-am purtat din când în când, în vacante petrecute cu cea mai dragă dintre verișoare. Şi am rămas atârnată de el, ca de un început neasumat şi deci neconsumat pe de-a-ntregul.

Acei ani au trecut. Relația mea cu Lolita Lempicka nu mai e clandestină. Coming out-ul s-a întâmplat târziu. În Amsterdam, acum șase ani, când am găsit un flacon de apă de parfum. Era ziua în care o altă prietenă m-a ajutat să nu fiu lovită în plin de un lanț de bicicliști. Ar fi fost din vina mea, nu a lor, dacă se întâmpla. Îi mulțumesc pentru gestul său vigilent.

Amsterdamului îi mulțumesc, printre altele, şi pentru că mi-a redat Lolita Lempicka. Poate ușurarea că a fost evitat accidentul a contribuit la eliberarea de istoria cu evitatul. Poate întregul context. Poate era doar momentul să-mi dau voie. Parfumul acesta mă ajută, într-un fel diferit de celelalte care îmi plac tare mult, să mă conțin, să nu ezit, să îmi dau voie şi măcar să am impresia că mă aflu exact unde trebuie, chiar şi atunci când parte din minte se duce unde vrea ea, nu eu. Până şi atunci când va fi poate nevoie de brațul unui prieten să evite pericolul. Știu, „trebuie” e un verb tricky, căci e impersonal. Să nu intrăm în asta acum. Mai bine încerc să vă spun pe unde îmi fuge mintea, actualizându-mi amprenta acestui parfum despre care sigur veți găsi recenzii bine scrise.

Nu-mi fuge la Lolita lui Nabokov şi nici la picturile Tamarei de Lempicka. Legat însă de Nabokov, îmi vine în minte ideea lui că stilul e mai important, în proză, decât povestea. Debatable (nu ştiu cum este în parfumerie, nici dacă între stil şi poveste există vreo ierarhie; cred că merg bine împreună.) Simțurile mi se duc la fluturi, mulți fluturi. Unii sunt, da, fluturi din stomac. Alții sunt fluturi după care Nabokov probabil că, după cum îl știți, ar alerga. Mai exact, simțurile se duc la arome purtate de aripile lor pudrate de colo până colo, amestecate atât de bine încât nu-ţi dorești să le identifici pe fiecare în parte. Pe unele dintre ele le-ai putea regăsi într-o fructieră din cristal, cu batoane de vanilie şi fructe roșii, așezată la rădăcina unui copac, lângă o vază cu iriși şi flori violet legate cu o fâșie de satin. Ai ști că cineva le-a așezat acolo pentru plăcere estetică şi explorare senzorială.

Plus moscul, pentru care am a soft spot. Lolita Lempicka e unul dintre parfumurile pe care e bine să le lași așa, doar să fie cu tine. Fără să te opui primului impact, năucitor precum mărul din povesti – şi cea biblică, şi cealaltă –, lucru despre care avertizează flaconul-măr, un statement al cărui aspect își asumă simbolistica, parabola şi metaforele, fără ca licoarea din el să miroasă a măr.

După ce primul impact se îndepărtează – așa cum cineva şi-ar da jos capa brodată în culori cu irizații ivorii, de bronz şi cupru şi ar așeza-o pe o canapea în stil baroc, în colțul unei camere înalte –, încep să se apropie fluturii, intrați pe fereastra cu vitralii, întredeschisă. Seamănă întrucâtva cu cei din camera lui Fanny dintr-o anumită secvență din filmul Bright star*, deși camera ei este mai degrabă simplă şi austeră, ceea ce parfumul Lolita Lempicka nu este. Dansul lor duce undele creierului dincolo de pragul unde liniștea lui devine o muselină îmbibată cu aromele fâlfâitoare ale culorilor proiectate de vitralii, prin care lumina din grădină trece, nu fără freamăt, cu tot cu atingerea iederei urcate până spre vârful anumitor copaci.

După mult timp, fie că frecvența undelor cerebrale creste sau nu şi chiar dacă unii dintre fluturi au dispărut, lichidul din măr, deja absorbit cu totul de piele, încă are de spus câte ceva. Despre lumina din picturile lui Rembrandt, despre pământul din Arles reavăn după o aversă, despre canale întortocheate din Amsterdam şi din Bruges, despre două trupuri întinse pe iarbă, cu privirea în nori, despre urmele lăsate în papile după ceva timp de când ai terminat o bomboană Anis de Flavigny cu gust de violete, despre tăcerea dulceagă a unor străduțe urbane înguste unde localnicii își beau cafeaua duminica dimineață în propriile curți, despre mișcările aerului printre coroane de migdali înfloriți când amurgește. Despre mișcările inimii când alți fluturi apar, ca din senin, mai ales înăuntru. Așa s-a întâmplat şi atunci când m-am apropiat de primele tablouri din Muzeul Van Gogh.

Şi da, despre Noapte înstelată reprodusă pe un tricou. Mulțumesc, Livia, că m-ai încurajat să mi-l cumpăr. Știam că nu-l prea voi purta, să nu-l deteriorez în vreun fel, din vreo neatenție. Viața efemeridelor însă n-o poți prelungi. Ai încredere că mai sunt acolo de unde au venit şi primești ce îți aduc. Nu li te opui. Dacă nu te sperii de ei atunci când sunt mulți, nici fluturii nu se sperie de tine. Şi nu fug. Numai nu îi ține captivi. Oricum, indiferent cât ar trăi, „a thing of beauty is a joy for ever”.

Lolita Lempicka for women e şi despre ce poți trăi într-o noapte înstelată. Dacă îți dai voie, printre stele baletând dacă le privești cu ochii mijiți şi rădăcini însetate curgând în pământ.

L-am cumpărat într-o clipită. Știam că e un măr năzdrăvan – nu se va altera, oricât de mult îl voi păstra. Nu ucide – trezește la viață. Nu aduce cădere, deși poate aminti, dacă nu de acel paradis, atunci de paradisuri pe care cred că, de fapt, nici nu le-am pierdut. Nu cu totul. Şi nu de tot.

Scot sticla din cutie, o privesc, miros codița mărului. Îi spun în gând ce le voi spune şi celorlalte parfumuri care îmi sunt tare dragi, fie că le mai am în casă, fie că nu: „A thing of beauty is a joy for ever:/ Its loveliness increasses; it will never/ Pass into nothingness...”.

____________________

* Filmul povestește ultimii ani din viața lui John Keats. Romanticul acesta spune mirosuri cum nu mulți au reuşit în poezie, înainte şi după el. (Re)ciţi-i măcar Endymion, dacă nu şi Ode to autumn. Onorându-i acest poem, casa Jo Malone a anunţat, acum ceva ani, în casa din Londra unde a locuit Keats, lansarea parfumului English pear & fresia.

 

Geoffrey Jones || ”Beauty Imagined. A History of the Global Beauty Industry”

Pe etichetele produselor de igienă și de înfrumusețare pe care le folosim zilnic stau branduri mai mult sau mai puțin cunoscute, iar în spatele brandurilor, companii naționale sau, de cele mai multe ori, internaționale. Poate ne imaginăm că aceste produse ni se adresează direct nouă și nevoilor noastre personale, însă majoritatea lor sunt folosite – în funcție de buget, desigur – de vecinul nostru de bloc, de conaționalii noștri sau chiar de oameni de pe alte continente. În epoca „satului global”, brandurile sunt globalizate și ele, cu câteva adaptări în funcție de specificul cultural al țărilor în care sunt distribuite și/sau fabricate.

Dacă în cazul igienei, rezultatele sunt evidente, ușor de testat, cu alte cuvinte, științific controlate, în cazul frumuseții, o întrebare firească care s-ar putea pune este următoarea: cine își imaginează frumusețea noastră? Noi sau companiile care definesc norma de frumusețe? Tot într-un context al globalizării, frumusețea devine standardizată, normele ei impunându-ni-se din afară. Iar femeile știu mult mai bine acest lucru – chiar pe pielea lor, la propriu – decât bărbații.

Cine sunt cei care ne imaginează frumusețea și nevoile? O mână de antreprenori ingenioși, la începuturile acestei industrii a „artificiului nenecesar”, preluați și asimilați de companii ce au crescut de la an la an, devenind globale.

Povestea acestor antreprenori cu idei îndrăznețe și a globalizării companiilor cărora le-au dat naștere, inspirându-le conceptul, este spusă fascinant de Geoffrey Jones în cartea sa Beauty Imagined. A History of the Global Beauty Industry, publicată la  Oxford University Press, în 2010.

Structurată cronologic, cartea studiază tendința globalizării industriei produselor de frumusețe de la sfârșitul secolului XIX până în zilele noastre, urmărind transformarea brandurilor și a companiilor locale (regionale sau naționale) în simboluri internaționale, care dictează norme, nevoi, așteptări și visări pentru consumatori extrem de diverși, uneori, dar care ajung tot mai uniformi în gusturi și idealuri. Prin fața ochilor ni se perindă personalități cunoscute – Eugène Rimmel, François Coty, Elizabeth Arden, Helena Rubinstein, Anita Roddick, Estée Lauder – devenite branduri, apoi monoliți intercontinentali, care răspund global unor idealuri de frumusețe definite cultural și social, o tensiune care se traduce în mecanisme de marketing și publicitate care nu mai au de-a face cu frumusețea noastră, ci cu modul în care funcționăm psihologic drept consumatori anonimi și nediferențiați.

Fără să cuprindă judecăți morale, cartea lui Geoffrey Jones te pune însă pe gânduri. Cine ești și cât contezi în tot acest proces, suntem folosiți în construirea unei industrii de biliarde de dolari, de care profită o mână de oameni, unde ne regăsim în această imagine a frumuseții uniformiza(n)te, plătim brandul sau efectele reale ale acestuia – sunt doar câteva dintre întrebările care se strecoară printre rânduri. O lectură mai mult decât utilă. 

PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan

Povestea merge mai departe

un articol de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub

Te întrebi câteodată unde se duce viața când se duce. Și ca să găsești răspunsul, cel care te mulțumește și care-ți dă satisfacția unei căutări încununate cu succes, te duci pe căi nebătătorite. Așa afli ce (mai) poți face cu tine sau pentru tine. Căci, dacă nu tu, cine altcineva?

Ieri mi-am dat seama că toate sticlele de parfum pe care le alternez în perioada asta sunt albastre. Mă rog, sticla sau conținutul. Picătura aceasta de albastru mi-a fost de-ajuns! De când mă știu, mi-a fost suficientă pentru o reîntoarcere la mine însămi. Dintr-odată, ritualul curățeniei a devenit simbolic, încărcat de semnificații nebănuite cu un ceas în urmă. Trei ceasuri mai târziu aveam casa lună (inclusiv terasa!) și o poftă nebună de citit. Unde mai pui că și motanul a venit la picioarele mele să-și doarmă primul somn de noapte (la el noaptea e fragmentată în vreo trei episoade – a se deduce de aici cam de câte ori ne trezim unii sau alții de prin casă, ca să-i dăm apă/ mâncare/ drumul pe terasă).

De două săptămâni – de fapt, de vreo două luni –, încerc să nu mă las subjugată de online. Să trăiesc și în afara unui virtual pe care nu mi-l doresc și nu mi-l asum nici măcar o secundă. M-am înfuriat de n ori pe zi doar pentru că statul pe scaun la birou cu orele mi-a răpit bucuria lecturii și a altor tabieturi. N-am mai avut timp/ chef să savurez nici mâncarea preferată, nici măcar cafeaua n-a mai avut aromă, habar n-am când nucul din fața terasei a devenit galben, n-am simțit miros de frunzar și foc de toamnă, crizanteme mi-am cumpărat doar o singură dată... Să nu-mi aduc aminte de durerile de coloană și de vizita la oftalmolog (ochii încă nu m-au trădat, doar coloana vrea și ea nițică verticalitate, dacă se aude pe undeva!). În fiecare dimineață respectam cu strictețe ritualul, ultimul pas în ordinea firească a lucrurilor fiind parfumarea. Problema e că nu mai conta cu care dintre ele! Repetam gestul mecanic, doar pentru că aveam nevoie de ancora aceea atât de des invocată de unii sau alții mai pricepuți într-ale...

După ce mi-am reconsiderat sticlele de parfum (nu toate, câteva sunt bine ascunse prin dulapuri) mi-am luat cana de ceai și... prima carte care mi-a căzut în mână are și ea nițel albastru pe copertă! Știam eu de ce este culoarea mea preferată! (Adevărul e că teancul cu „de citit acum!” e atât de înalt, încât cred că va trebui să-l transform în două mai mici!). Pictoromanul ăsta e isprava a doi oameni frumoși, Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici, oameni care au puterea de a ne readuce frumosul în prim-plan. E imposibil să nu-ți placă cum tablourile lui Felix Aftene își găsesc cea mai bună descriere în povestea scrisă de Lucian Dan Teodorovici. N-ai cum să nu-ți dai seama că povestea merge mai departe doar dacă are cine s-o spună. Atâta vreme cât va mai fi un povestitor printre noi, încă mai avem o șansă!

Trebuie să-i mulțumesc mustății lui Dalí pentru că astăzi am poftă de scris, de citit, de mirosit, de degustat, de viață. Să ne trăiască artiștii, căci fără ei ne-ar fi totul mai searbăd. În cinstea lor, astăzi încerc să dau de urma unei ciorbe de burtă. Ardei iute am! 😊

❞

Atunci, corbul a lăsat să-i cadă perla din cioc pe creștetul artistului, iar perla a rămas acolo, de parcă ar fi fost vorba despre un cap cubic, nicidecum despre unul imperfect sferic, după care și-a desfăcut aripile, a bătut din ele, a făcut un rotocol, al doilea, al patrulea rotocol deasupra omului și s-a pierdut în înaltul serii coborâte peste acea margine de câmpie.
Iar artistul s-a gândit abia atunci, după ce corbul s-a pierdut în înaltul serii, că a uitat să-i ceară zburătoarei să-i spună cum o cheamă. Și chiar din clipa aceea și-a dat seama că Odin, zeul vechilor scandinavi, avea doi corbi, unul pe nume Hugin, care însemna cunoaștere în limba nordică veche, iar altul pe nume Munin, care însemna memorie în aceeași limbă. Numai că și-a dat seama de asta fără vreun folos, căci o discuție pe o asemenea temă nu mai avea cu cine să poarte. În plus, deja intrase în oraș și mirosurile ce veneau dinspre taverne și restaurante îi trimiteau diverse impulsuri către stomac.
Așa încât și-a scuturat capul, a prins perla dăruită de corb în mâna dreaptă, a vârât-o în buzunar și a început să se gândească la o ciorbă de burtă cu ardei iute.
— Felix Aftene, Lucian Dan Teodorovici, Mustața lui Dalí și alte culori (pictoroman), Editura Polirom, 2020

❞

„Aroma timpului”, un roman de Núria Pradas (Humanitas, 2020)

Aroma timpului
Núria Pradas

Traducere din catalană și note de Jana Balacciu Matei
Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
© Humanitas Fiction 2020

  

Romanul Aroma timpului ne oferă o incursiune în fascinanta lume a parfumurilor,
care ne face cunoscută una dintre cele mai pline de glamour perioade ale secolului XX.

 

„Parfumul ei trebuie să aibă miros de femeie. Nici de cocotă, nici de soție supusă. Nici de tânără, nici de bătrână. Nici de extravaganță, nici de discreție. Doar de femeie. Să fie parfumul feminității.“ De la Grasse, leagănul  parfumeriei de înaltă clasă, la Barcelona de după războiul civil, trecând prin Parisul lui Coco Chanel, Aroma timpului povestește despre cine și cum face parfumurile și vorbește despre viața unui om care se construiește pe sine și ajunge în vârf, după ce depășește multele lovituri primite de la viață. Destinul lui Pablo, orfanul barcelonez devenit parfumier de excepție, este legat de Coco Chanel, al cărei renumit Chanel N° 5 va face istorie și va deveni legendă.

❞

„Núria Pradas realizează echilibrul perfect între tramă, personaje și cadru, în timp ce îi dezvăluie cititorului partea cea mai ascunsă a lumii parfumurilor.“
CARE SANTOS

❞

„Aroma timpului este un roman despre autodepășire și maturizare, istoria unui orfan care trebuie să lupte cu adversitățile într-o țară care nu este a lui, în timp ce își croiește un drum propriu. Núria Pradas suprinde excelent trecerea de la copilărie la adolescență și, mai departe, la vârsta adultă, intercalând  în această evoluție multe secvențe cotidiene și, bineînțeles, parfumuri. Cartea nu se pierde în scene de eroism, nici în idealism, ci suprinde viața unei epoci, cu luminile și umbrele sale, așa cum a fost.“
Revista Krítica

❞

„O magistrală lecție de istorie combinată cu un imn adus vieții și speranței. O odă închinată căutării luminii în momentele cele mai întunecate din viață.“
www.quellegeixes.eu

 

Pablo Soto rămâne orfan la unsprezece ani și trebuie să călătorească, în vremuri de război, din Barcelona până la Grasse, capitala franceză a parfumului, ca să locuiască împreună cu mătușa, unchiul și vărul său.  Franța îi va oferi nu doar un cămin și căldura unei familii, ci și ocazia de a pătrunde în lumea parfumurilor sub îndrumarea marelui parfumier franco-rus Ernest Beaux, în al cărui atelier va avea șansa să o întâlnească pe Coco Chanel. În timp ce, pe dealurile însorite unde se cultivă iasomie, trandafir și lavandă, Pablo se îndrăgostește fără speranță de Claudine, maestrul lui creează un parfum care va revoluționa lumea miresmelor secolului XX, așa cum hainele imaginate de celebra creatoare de modă au revoluționat viața femeilor, marcând marea emancipare feminină de după Primul Război Mondial: Chanel N° 5. Nici o iubire imposibilă, nici războiul care va mătura încă o dată Europa nu-l pot opri pe Pablo, trimis de Ernest Beaux să se perfecționeze la Paris, să devină un mare parfumier. Așa cum nici Pablo, fugind la Barcelona, nu poate opri trecutul să-l ajungă din urmă.

 

Scriitoarea catalană Núria Pradas s-a născut la Barcelona, în 1954. După studii de filologie catalană la Universitat de Barcelona, absolvite în 1980, își începe cariera în învățământ. Colaborează cu compania teatrală Enric Borràs, experiență care o inspiră să coordoneze trupe de teatru de copii, iar în prezent face parte din compania Ull de Bou din Sant Esteve Sesrovires. Prima ei carte, Sol d’hivern, apare în 1995 și inaugurează un lung șir de volume pentru copii și tineret, între care: L’extraordinària píndola rosa (1995), Parella de dames (1996) – Premiul Ferran Canyameres –,  Algú ha vist en Puck? (1997), Simfonia per a un segrest (1998), La princesa Pomèlia (1998) – Premiul Carmesina –, Laura (1999), A carn, a carn! (2002) – Premiul Ciutat d’Olot –, L’últim refugi (2004), Curs per a joves detectius (2005), Misteri al carrer de les Glicines (2006), Postals en sèpia (2008), Els secrets de la vida (2009), La tieta Adela a Venècia (2011). În 2012, Núria Pradas își publică primul roman pentru adulți, Sota el mateix cel, distins cu Premiul Carlemany. Acesta este urmat de La noia de la biblioteca (2014), Somnis a mida (2016), La pintora del barret de palla (2017) și Aroma timpului (L’aroma del temps, 2018; Humanitas Fiction, 2020), romane care se bucură de mare succes, devenite bestselleruri. Cel mai recent roman al său, Tota una vida per recordar, apărut în 2020, a fost distins cu Premiul Ramon Llull.

— Fragment —

 

Prima zi de lucru la Guerlain. Pablo s‑a dat jos din pat cu gândul la Ernest Beaux. Maestrul lui. Mentorul. Cât de frumos se purtase cu el, cât îl ajutase! Nu putea să‑l dezamăgească. Pentru el, doar pentru el, a încercat să‑și șteargă de pe chip urmele suferinței și nesomnului. S‑a spălat, s‑a ras, și‑a pus cele mai bune haine și s‑a îndreptat spre numărul 68 de pe Champs‑Élysées. Odată ajuns, surpriza l‑a făcut să uite pentru câteva ore durerea ce‑i sfâșia inima.

L‑a primit însuși urmașul marii și glorioasei familii de parfumieri, Jacques Guerlain, bărbatul cu ochi mici strălucind în spatele ochelarilor rotunzi, cu barbă și mustață ușor încărunțite, chip cordial și voce senină, liniștită. I‑a arătat cu mândrie casa, fără să uite să‑l amintească pe Beaux, pe care‑l numea „bunul meu prieten“.

— Magazinul datează din 1914, îi explica parfumierul cu un zâmbet pe buze. S‑a deschis puțin înainte să se întunece pentru patru ani cerul Parisului, al Franței și al unei jumătăți de lume.

Oftă. Evident, purta încă în suflet amintirea Marelui Război.

— Eu tocmai scosesem pe piață L’Heure Bleue. Îl știi?

— Da, domnule. Ernest Beaux mi‑a prezentat toate crea­țiile dumneavoastră.

Guerlain zâmbi mulțumit.

— Bunul meu prieten, Beaux… 

Îi puse o mână pe umăr și, cu o figură mai gânditoare, întrebă:

— Și cum l‑ai defini dumneata?

— L’Heure Bleue? Neîndoielnic, un parfum romantic și penetrant. Cum să spun? Pablo își pironi privirea în pă­mânt și imediat o ridică spre chipul atent al bărbatului. Găsise cuvintele pe care le căuta: E de o infinită tandrețe.

Guerlain rămase cu ochii pe el câteva secunde. Ochii îi erau zâmbitori; gura, la fel.

— Beaux nu se înșală niciodată. Îmi place de dumneata, tinere. Am creat L’Heure Bleue ca un omagiu adus impre­sioniștilor. Sunt un mare admirator al lui Degas, Monet, Caillebotte… Cum vezi, cu parfumul ăsta am convertit admi­rația în inspirație.

Au continuat vizita. Laboratoarele lui Jacques Guerlain l‑au lăsat pe Pablo cu gura căscată, prin dimensiuni, prin mulțimea de oameni care lucrau acolo. Dar, mai ales, prin modernitate.

— Franța s‑a schimbat mult după război, nu ți se pare, tinere? zicea Guerlain cât pășeau cu clinchetul flacoanelor ca muzică de fond.

Cu ochii pe biurete, cristalizatoare, creuzete, pipete, plăci filtrante, a dat neatent din cap.

— Cred că după război toată lumea a învățat să conviețuiască cu toată lumea. Au căzut barierele, nu ți se pare? Trăim acum într‑o lume plină de posibilități, ca și de incertitudini. Oamenii vor să uite trecutul, de aceea astăzi se trăiește pătimaș. Parisul s‑a schimbat, oho! Bulevardele sunt luminate electric, mașinile au cucerit străzile… Iar femeile…

Guerlain se opri.

— Femeile!!! Acum își pun rochii lungi doar când merg la Operă, prietene. Coco Chanel a schimbat gusturile, nu ți se pare?

Lui Pablo cuvintele i‑au murit pe buze. Numele Chanel îi adusese în minte, cu o forță devastatoare, chipul lui Clau­dine. I‑a trebuit un mare efort ca să se concentreze pe ce‑i spunea Guerlain.

— Am descoperit publicitatea, sportul… Aviația! Acum viața este pasionantă, iar femeile strălucesc mai mult decât rochiile lor cu paiete.

Au străbătut laboratorul mare și au intrat într‑unul mai mic, dominat de orga de parfumuri, mai mare și mai frumoasă decât cum văzuse Pablo vreodată. Era uimitoare: din lemn de plop, lungă de doi metri și jumătate, înaltă de un metru. Avea trei registre de rânduri de eprubete cu diferite esențe, peste trei sute. Lui Pablo i se părea că poate să perceapă, intens, esențele din ele. Simțea furnicături în inimă la gândul că o să lucreze cu o asemenea orgă.

Pereții laboratorului erau și ei plini de flacoane, reflexele lichidelor din ele dansau pe tavan. Pe o masă mare, din lemn negru, erau împrăștiate sticluțe bine închise, câteva dosare cu sute de formule și boluri cu câte ceva din toate.

— Acesta mi‑e sanctuarul. Aici lucrez eu. Scaunul pe care îl vezi este cel pe care l‑au folosit bunicul, tatăl și unchii mei. Toți parfumierii familiei au lucrat cu aceste flacoane, arătă el cu brațele. De peste două sute de ani s‑au așezat în fața acestei magnifice orgi să‑și elaboreze esențele. Continui­tate, cum vezi. Mă reconfortează să știu că de secole parfumierii își fac meseria în laboratoare ca acesta. Când sunt aici, printre aromele și formulele mele, crede‑mă, tinere, nu‑mi mai trebuie nimic.

Ochii lui Pablo rămăseseră fixați pe o colecție de sticle expuse într‑o vitrină. Păreau vechi, erau superbe. Jacques Guerlain îi urmări privirea și zâmbi:

— Văd că ți‑a atras atenția mica mea colecție de sticle de parfum din secolele XVIII și XIX.

Parfumierul se îndreptă spre vitrină, luă o sticlă și i‑o arătă. Era din cristal tăiat, cu eticheta pictată manual. O deschise. Esențele din ea se evaporaseră cu timpul, lăsaseră doar pe fund reziduuri. Pablo a putut totuși să detecteze umbra puternică, îmbătătoare, a aromei unor flori de o răceală metalică.

— Știi, tinere? Pe vremea aceea parfumierii cumpărau sticluțele de parfum de la sticlari. Clientul își alegea sticla care îi plăcea și o umplea cu parfumul preferat. De‑aici, colecția asta.

Puse sticla la loc în vitrină, ca pe o comoară.

— Flaconul este fundamental pentru un parfum, nu crezi? Ne ajută să‑i înțelegem limbajul, fiindcă înainte să‑i percepem esența, crede‑mă, parfumul intră prin ochi.

Se îndreptă spre orgă și, fără să ezite, luă un flacon. Pulve­riză puțin lichid pe o mouillette și i‑o oferi lui Pablo:

— Ultima mea creație.

— Shalimar? exclamă Pablo, fără să‑și poată ascunde emoția.

— Shalimar! Îl știi, tinere?

— Ernest Beaux mi‑a vorbit despre el. Era entuziasmat. Mi‑a povestit cum l‑ați creat pornind de la Jicky, cu noi molecule dulci.

— Și bergamotă, iris și, mai ales, vanilie. Am vrut să îi dau un aer oriental, o aromă de lemn și de ambră. Senzualitatea lui este un omagiu adus împăratului Shah Jahan, care, în urmă cu patru secole, s‑a îndrăgostit pătimaş de prințesa Mumtaz Mahal. În onoarea ei a construit Grădinile Shalimar, ei i‑a dedicat Taj Mahal.

Pablo scutură mouillette, o apropie de nas și inspiră profund cu ochii închiși. A fost nevoit să‑și muște buzele, ca să‑și reprime țipătul. De admirație nemărginită.

Asta era emoție lichidă!

În secundele în care Shalimar și magia lui i‑au pus stăpânire pe simțuri, lui Pablo i‑a fost clar că poate n‑o va avea niciodată pe Claudine lângă el, dar că își va umple golul vieții lui lipsite de iubire creând parfumuri. Da, într‑o bună zi o să fie și el capabil să transforme senzualitatea într‑o mireasmă. Una ca aceea de Chanel N^o 5 sau de Shalimar.

Terminaseră vizita în laboratoare. Jacques Guerlain i l‑a prezentat pe omul său de încredere, acesta urma să‑l instruiască în noile lui obligații.

— Tinere, deocamdată te așteaptă multă muncă. Dar, într‑o zi, mi‑ar face plăcere să te duc să vizitezi fabrica noastră de la Bécon‑les‑Bruyères. Aa, și dacă ai nevoie de mine în vreo problemă, nu trebuie decât să urci la etajul patru al clădirii.

Pablo ridică din sprâncene, într‑o întrebare mută.

— Acolo stau cu familia. O să‑mi facă plăcere să‑ți arăt colecția mea de pictură impresionistă.

Se îndreptă spre ieșire, dar se opri în ușa laboratorului și‑și întoarse capul. Cele câteva vorbe de rămas‑bun au zburat spre Pablo ca notele delicate de iasomie.

— Și, nu uita, tinere, cum zicea bunicul meu, marele Pierre‑François Guerlain, fondatorul acestei case: „Faceți produse bune. Nu faceți niciodată rabat la calitate. În rest, idei simple, scrupulos aplicate.“ La revedere.