Patrick Süskind
Parfumul
(1985)
traducere de Grete Tartler
Humanitas Fiction, București, 2000
 |
 |
Atunci se trezi copilul. Întâi cu nasul. Măruntul nas mișcă, trăgându-se în sus și amușinând. Sorbi aerul și fornăi, scoțându-l afară în pufnituri scurte, ca la un strănut neterminat. Apoi nasul se strâmbă, iar copilul deschise ochii. Erau de o culoare nedefinită, ceva între cenușiul stridiilor și alburiu-cremosul opal, acoperit de un fel de văl mucilaginos și evident încă nu prea potriviți pentru văz. Lui Terrier i se păru că nici nu-l zăresc; cu totul altfel, nasul. În timp ce ochii mați ai copilului se uitau ponciș în nedefinit, nasul părea să țintească un țel precis, iar Terrier avu straniul simțământ că acela e chiar el, Terrier însuși. Măruntele nări se umflară în chiar mijlocul feței copilului ca o floare care se deschide. Sau mai degrabă ca ventuzele acelor mici plante carnivore cultivate în grădina botanică a regelui. Ca și acelea, păreau să stârnească un sorb teribil. Lui Terrier i se năzări că pruncul îl vede cu nările, că îl cercetează atent, mai pătrunzător decât ar fi putut-o face cu ochii, de parcă ar înghiți cu nasul ceva care pornea de la el, Terrier, ceva ce el nu putea opri sau ascunde... Copilul cel nemirositor îl mirosea pe el fără nici o rușine, chiar așa! îl adulmeca! Și dintr-odată i se păru că-și duhnește lui însuși — a sudoare și oțet, a varză acră și haine nespălate. I se păru că se vede gol și urât, cum s-ar holba la el cineva care nu pune nimic de la sine. Care-l străbate cu mirosul până dincolo de piele, către adâncul ființei.
(p. 16)
*
Madame Gaillard băgase de seamă că [Grenouille — n.n.] are unele însușiri și particularități cu totul neobișnuite, dacă nu supranaturale: astfel, părea să-i fie deplin străină acea teamă de întuneric și noapte pe care o au toți copiii. Putea fi trimis oricând în pivniță, unde ceilalți abia dacă îndrăzneau să pătrundă cu vreo lampă, sau afară la șopron după lemne, pe bezna cea mai chioară. Nu-și lua niciodată vreo lumină și totuși se descurca și aducea îndată lucrul după care fusese trimis, fără a nimeri altceva din greșeală, fără a se împiedica sau a răsturna ceva. Mai ciudat încă, desigur, era faptul că, așa cum credea Madame Gaillard să fi observat, era în stare să străvadă prin hârtie, stofă, lemn, ba chiar și prin bine-zidiții muri și prin ușile închise. Știa câți interni se află în dormitor și care anume, fără a fi călcat măcar pe acolo. Știa, încă înainte ca ea să fie despicată, că în conopidă se află o omidă. Iar odată, când își ascunsese banii atât de bine încât nu-i mai găsea nici ea însăși (își schimba mereu ascunzișurile), el arătă, fără a căuta nici o clipă, undeva către spatele grinzii căminului, și, într-adevăr, acolo se aflau! Era în stare să deslușească și viitorul, vestind de pildă vizita unei persoane cu mult înainte de sosirea ei sau prevestind infailibil apropierea unei furtuni, cât încă pe cer nu sta nici cel mai mic nor. Că toate astea nu cu privirile, ci cu nasul tot mai acut și precis-mirositor le vedea — omida în conopidă, banii după grindă, oamenii prin pereți și la o depărtare de mai multe rânduri de străzi — așa ceva Madame Gaillard n-ar fi gândit nici în vis, chiar dacă lovitura cu vătraiul i-ar fi lăsat olfactoriul nebetegit... Era convinsă că băiatul — imbecil sau nu — trebuie să aibă un „al treilea ochi”. Și fiindcă știa că aceia cu încă un văz atrag nenorocirea și moartea, începu să-l socoată sinistru.
(pp. 24-25)
*
Mirosul sugera prospețime; dar nu prospețimea lămâilor și a naramzelor, nici a mirtului sau a frunzei de scorțișoară, nici aceea de izmă creață, mesteacăn, camfor sau ace de molid, nici prospețimea ploii de mai, a vântului geros sau a apei de izvor… și avea în același timp căldură, dar nu ca pergamuta, chiparosul sau moscul, nu ca yasminul și narcisa, nici ca lemnul de trandafir sau stânjenelul… Era în acel miros amestecul a două elemente, unul aerian, altul greu, de fapt nu amestecul, ci unirea lor — și pe deasupra era fragil, slab, dar totuși tare și susținut, ca o bucată de mătase subțire, sclipitoare… și totuși nici precum mătasea, ci precum laptele dulce ca mierea în care se topește un biscuit — ceea ce nu merge nicidecum, cu toată bunăvoința: lapte și mătase! De neînțeles era acea mireasmă, de nedescris, de neordonat în nici un chip, nici nu s-ar fi cuvenit de fapt să existe.
(pp. 34-35)
*
Străbătu încă în noaptea aceea, treaz mai întâi, apoi în vis, uriașul câmp de ruine al amintirii sale. Cercetă milioanele și paramilioanele de bârne pentru zidirile de miresme și le puse în ordine sistematică: bine lângă bine, rău lângă rău, delicat lângă delicat, grosolan lângă grosolan, duhoare lângă duhoare, ambrozie lângă ambrozie. De-a lungul săptămânii următoare, ordinea aceasta se rafină, catalogul miresmelor deveni tot mai bogat și mai diferențiat, ierarhia tot mai clară. Curând era în stare să înceapă înălțarea primelor construcții de mirosuri planificate: case, ziduri, trepte, turnuri, pivnițe, odăi, încăperi secrete... o zilnic lărgită, înfrumusețată și desăvârșită cetate lăuntrică a celor mai splendide compoziții miresmatice.
(p. 39)
*
Există o forță de convingere a miresmei, mai puternică decât aceea a cuvântului, privirii, simțirii și voinței. Ea nu poate fi respinsă, ne pătrunde-n plămâni ca aerul respirat, se revarsă în noi, ne umple întru totul, nu există împotriva sa nici un mijloc.
(pp. 70-71)
*
La sfârșitul lui iulie începu vremea yasminului, în august a tiparoaselor. Ambele aveau un parfum atât de ales și mai cu seamă fragil, că florile lor trebuiau nu numai să fie culese înaintea răsăritului soarelui, ci mai cereau și cea mai specială, delicată prelucrare. Căldura le micșora mireasma, scufundarea bruscă în seul încins pentru macerare le-ar fi distrus de tot. Aceste flori, cele mai nobile, nu își lăsau sufletul pur și simplu smuls, ci trebuiau să fie de-a dreptul lingușite pentru a-l da. Erau așternute într-o încăpere specială, pe tablale unse cu seu răcit, ori învelite lejer în pânze muiate în ulei, dormindu-și acolo somnul de moarte. Se ofileau abia peste trei-patru zile și până atunci își oftaseră mireasma asupra grăsimii sau uleiului ce le împrejmuia. Erau apoi îndepărtate cu grijă, spre a fi împrăștiate flori proaspete. Procedeul era repetat de zece, douăzeci de ori, și se făcea septembrie până ce pomada era saturată și uleiul putea fi stors din pânze. Recolta era și mai mică decât la macerare. Însă calitatea unei asemenea paste de yasmin dobândite prin enfleurage rece sau a acelui „Huile Antique de Tubéreuse” întrecea oricare alt produs al artei înmiresmării prin finețe și fidelitate față de original. Mai ales parfumul dulce-adeziv, erotic, al yasminului, părea a se fi reflectat pe tablalele cu seu ca într-o oglindă, iradiind acum întru totul natural — desigur cum grano salis. Fiindcă nasul cel fin al lui Grenouille deosebea, desigur, mirosul florii de cel conservat: izul seului, oricât de pur ar fi fost acesta, plutea ca un văl fin peste imaginea aromatică a originalului, domesticind-o, slăbind cu blândețe ceea ce era eclatant, făcând poate suportabilă frumusețea pentru oamenii obișnuiți... În orice caz, acest enfleurage la rece era mijlocul cel mai rafinat și eficient de captare a mirosurilor delicate. Altul mai bun nu exista. Și chiar dacă nu era de ajuns să convingă nasul lui Grenouille, acesta știa totuși că e de o mie de ori suficient să prostească o lume întreagă, ducând-o de nasurile ei boante.
(pp. 144-145)
*
Își întocmi mai întâi un iz de persoană ce trece neobservată, o șorecie haină de miros zilnic, în care unda acru-brânzoasă a omenescului mai persista, răspândindu-se totodată spre lume doar ca prin straie groase de in și de lână, purtate peste o epidermă uscată de bătrân. Așa se putea mișca printre oameni fără nici o grijă. Izul era destul de puternic pentru a pune olfactiv bazele unei existențe și în același timp atât de discret, că nu supăra pe nimeni. Astfel, Grenouille lipsea, de fapt, din punctul de vedere al mirosului și totuși își justifica prin cea mai mare modestie prezența — o stare care-i venea, atât în casa Arnulfi, cât și în ocazionalele plimbări prin oraș, foarte la îndemână.
În anumite ocazii însă, mirosul cel prea modest se dovedea a fi o piedică. Dacă, trimis de Druot, avea de făcut unele cumpărături, ori avea el însuși nevoie să treacă pe la vreun negustor pentru puțină secreție de zibetă ori câteva grăunțe de mosc, era posibil să fie cu totul ignorat, ori pur și simplu nu-l servea nimeni fiindcă nu-l observa; ori, văzut totuși, i se aducea din greșeală altceva, sau era uitat în timpul cumpărăturii. Pentru asemenea împrejurări alcătuise un parfum ceva mai înțepător, cu un ușor iz de sudoare, cu numeroase colțuri și canturi olfactive, care-i dădeau un miros mai aspru și-i făcea pe oameni să creadă că se grăbește și are afaceri ce nu suferă amânare. Când era vorba să atragă într-o anumită măsură atenția, avu succes și prin imitarea aurei seminale a lui Druot, a cărei uimitoare asemănare îi izbuti prin extragerea izului unei pânze de in îmbibate de grăsime și a unei paste din ouă proaspete de rață.
Alt miros din arsenalul său era cel care stârnea milă, bun mai ales față de femeile de vârstă mijlocie și înaintată. Mirosea a lapte subțiat și a lemn moale, curat. Datorită lui, Grenouille — chiar nebărbierit, cu mutră sumbră și în palton — părea un biet băiat palid, într-o jerpelită hăinuță, care trebuia ajutat. Îndată ce-l zăreau, femeile de la piață îi strecurau în buzunare nuci și pere uscate, fiindcă îl găseau atât de neajutorat și flămând. De la nevasta măcelarului, altminteri o cotoroanță nespus de severă, avea dreptul să-și caute și să ia gratis resturi de carne și oase, fiindcă izul de nevinovăție îi înduioșa acesteia inima maternă. Din asemenea resturi își scotea, prin tratare directă cu alcool, principalele elemente ale unui miros pe care-l purta când voia să fie neapărat singur și ocolit de ceilalți. Crea în jurul lui o atmosferă de tăcută silă, un abur putregăit, cum izbucnește la trezire din gurile bătrâne și neîngrijite. Avea un asemenea efect, că până și prea puțin mofturosul Druot trebuia să se întoarcă fără să vrea, căutând să iasă afară, fără a ști prea limpede ce-l respinsese de fapt. Câțiva stropi pe pragul cabanei erau de ajuns pentru a ține departe orice intrus, om sau animal.
La adăpostul acestor izuri felurite, pe care le schimba ca pe veșminte, după împrejurări, și care îl ajutau să fie la largul său între oameni, rămânând totuși necunoscut la fire, Grenouille izbuti acum să se dedice adevăratei sale pasiuni: subtila vânătoare de miresme.
(pp. 146-148)
*
Există miresme care țin decenii întregi. Un dulap frecat cu mosc, o bucată de piele înmuiată în ulei de scorțișoară, un gogoloi de ambră, o besactea din lemn de cedru au, olfactiv, viață aproape veșnică. Altele — uleiul de limetta, pergamută, extrasele de narcise, tuberoze și alte flori — se evaporă în câteva ore, dacă sunt lăsate la aer în stare pură, neconsolidate. Meșterul de parfumuri înfruntă asemenea situații fatale, legând miresmele prea evanescente de altele mai durabile, punându-le astfel lanțuri ce le frânează setea de libertate — arta fiind de a lăsa lanțurile atât de lejere, încât mirosul consolidat să rămână în aparență liber și totuși atât de strâns, încât să nu scape. Asemenea performanță artistică izbândise Grenouille cu uleiul de tuberoze, a cărui mireasmă efemeră o înlănțuise prin infime cantități de secreție de zibetă, vanilie, labdanum și chipru, abia punând-o astfel mai bine în valoare. De ce să nu facă așa ceva și cu parfumul copilei? De ce să folosească în stare pură această mireasmă a miresmelor, cea mai fragilă și prețioasă dintre toate, risipind-o? Câtă grosolănie! Ce nemaipomenită lipsă de rafinament! Erau oare lăsate diamantele neșlefuite? Se purta oare aurul în bulgări la gât? Era oare el, Grenouille, doar un hoț primitiv de miresme precum Druot și ceilalți maceratori, distilatori, storcători de flori? Sau, mai degrabă, cel mai mare creator de parfumuri din lume?
(p. 155)
No comments:
Post a Comment