Didier Decoin ✎ Biroul pentru grădini și iazuri

Didier Decoin

Biroul pentru grădini și iazuri

(2017)

traducere de Doru Mareș

Humanitas Fiction, București, 2019, pp. 217-218

 

 

            — Atsuhito, a strigat dintr-odată, îți încredințez cele două cețuri, podul dintre ele și tot ceea ce unește. Sau ceea ce desparte. Ai tot ce-ți trebuie, nu-i așa? Folosește-te de cât vrei din toate aromele pe care le-am adus de pe al Doilea Bulevard, transformă parfumurile în boabe pe care să le închizi în bucăți pătrate de mătase pe care le vei lega cu șiret brodat cu o ramură de prun și, dacă într-adevăr consideri că tămâia aceea de pus pe cărbuni, în fața împăratului, trebuie și învelită în aur, nu te opri, răzuiește, pilește, zgârie cât aur vrei — nu ai decât să umbli prin bijuteriile mele pentru asta.

            — Păi, sensei, aurul nu arde...

            — Știu, Atsuhito, știu, și află că n-am ajuns prost ca o găină din cauza bătrâneții. Chiar dacă nu arde, la temperatură înaltă aurul se topește, curge, șiroiește, desenează dantele, estuare, codri, or, cine ne spune că nu emite și un parfum? Cât de adânci cunoștințe avem despre parfumuri? Zicem că ceva ori că miroase bine, ori că pute, dar mai departe nu mergem. În fond, nu știm nicicum mai multe despre suavitate și despre duhoare decât despre Bine și despre Rău. Trecem prin viață țopăind între o necunoaștere și alta. Niște broaște, Atsuhito, asta suntem, niște broaște!