
De cum am aflat de apariția unui nou roman olfactiv, m-am grăbit să mi-l procur. Sindromul FOMO, se pare. Autorul cărții, Paul Richardot, născut în 1992 și absolvent – mai tîrziu, desigur! – al celebrei École Supérieure du Parfum din Paris, și-a neglijat orga de esențe o vreme și s-a pus pe scris. A ieșit ceva cu nume misterios: Fragrancia – așa cum se și dorea, de altfel. Avem de-a face, deci, cu un roman de debut, pe care clapetele cărții îl ridică în slăvi: „Fragrancia, thrillerul olfactiv despre care se vorbește peste tot, are multe calități: universul original, partea high-tech, suspansul și ritmul alert, în stil american“ (Livres Hebdo) sau „O lucrare singulară care pare să dețină formula succesului“ (Harper’s Bazaar). Iar pe coperta cărții tronează o reclamă de zile mari: „Cartea-fenomen a anului 2025 în Franța“.
Ademenit de toate aceste vorbe laudative și încrezător în gustul – pardon, mirosul – rafinat al francezilor, am plonjat de-a dreptul în miezul lucrurilor, adică al cărții. Construit americănește, parcă după un rețetar învățat pe repede înainte la un workshop de creative writing, cu fraze scurte și multe truisme sapiențiale, romanul – de fapt, autorul lui – vrea să ne impresioneze cu orice preț. High-tech-ul este prezent încă din primele pagini, debusolîndu-ne un pic: nu există nici o contextualizare temporală. Drept care ne așteptăm să treacă dintr-o clipă într-alta o navă spațială prin dreptul ferestrelor sau ca personajele să se teleporteze pentru a ajunge dintr-un loc într-altul. Găselnița – adică gadget–ul – cu care autorul vrea să ne ia maul este un dispozitiv care ajută clienții companiei Fragrancia – căci, da, titlul este dat de această companie fantomatică – să se scoboare în amintirile cele mai ascunse și mai profunde cu ajutorul unei substanțe secrete, numită SVM (substanță volatilă memorială), în care au fost diluate mirosuri familiare, toate acestea introduse într-un nebulizator. Vă mărturisesc că singura imagine rămasă după lectură a fost aceea a unei nebuloase.
Ingredientul polițist este povestea unui viol, care urmează a fi descîlcit(ă) cu ajutorul fantasticei tehnologii, numai că... bine ar fi fost ca parfumierul – mă refer aici la autor – să facă ce știe el mai bine și nu să-și bage nasul în afaceri dubioase – cum ar fi scrierea de romane polițiste, ca să dau un exemplu. Înarmat cu jargonul meseriei, Richardot vrea să impresioneze cu orice preț, face paradă de vocabular și risipă de metafore, însă rezultatul miroase mai curînd a prețiozitate. Nu vă povestesc cartea, n-are rost, însă nu vă ascund senzația de frustrare provocată de lectură. Am intrat greoi în convenție și, tocmai cînd începusem să-mi zic „curaj, că cine știe... poate-poate... nu-i tîrziu s-o dreagă“, francezul m-a închis cartea în nas, fără multă tura-vura. Mai semnalez o nedumerire legată de traducere: nu am știință de existența familiei fougèr moderne, cu atît mai puțin de această grafie. Sîntem lămuriți de traducătoare într-o notă că „fougèr este o familie de parfumuri al cărei nume vine de la legendarul parfum Fougère Royale, din 1882. Varianta actuală, fougèr moderne, este îmbogățită cu note florale, tonuri verzi, citrice, condimentate, lemnoase și ierboase“. Așa o fi.
Sper ca rîndurile de mai sus să nu-i supere (prea mult) pe actualii – și viitorii – admiratori ai cărții. Am strîmbat din nas, ce-i drept, dar și autorul parcă m-a dus prea rău de nas.
— Articol preluat din revista Observator cultural (nr. 1267/ 2025)