Animal cruelty

Ce mai aflăm din marea grădină a parfumeriei? Printre altele, faptul că Dolce&Gabbana a(u) scos un parfum inspirat de „iubirea necondiționată a lui Domenico Dolce pentru câinele său fidel Fefé”, o compoziție sofisticată care îmbină „note delicate și proaspete de ylang ylang, mosc și santal”, rezultând o „tender and embracing fragrance crafted for a playful beauty routine”. 

Compoziția este, desigur, alcohol-free, iar asta se spune răspicat pe site, pentru că, vezi Doamne, creatorii ei s-ar fi gândit la sănătatea (fizică?) a bietul animăluț. Tot de pe site-ul Dolce&Gabbana aflăm că produsul a fost aprobat de veterinari (ha!), că e certificat Safe Pet Cosmetics, whatever that means, și, cel mai amuzant și ironic lucru, că este „enjoyed by dogs” (!!!).

Bun, știam că lumea a înnebunit. Dar de ce să înnebunească și cățeii? Noi alegem de bună voie să ne rescriem (= pierdem) identitatea olfactivă, însă de ce să rescriem natura altor ființe? 

Mirosul e un simț esențial pentru patrupede, care îi ajută să se orienteze în spațiu, adăugând  în peisajul lor o dimensiune care, la noi, oamenii, se atrofiază sau se pervertește în urma abuzului de produse igienice sau cosmetice. 

De ce ai sărăci universul senzorial al unor ființe care nu pot cuvânta în apărarea lor? De dragul marketingului și, în consecință, pentru bani, firește. Și se mai zice că banii n-au miros. Oricum, e și asta tot o formă de cruzime față de animale, în ciuda mirosurilor ei rafinate.

Mai multe informații despre mirobolantul produs, aici: https://www.dolcegabbana.com/en-ro/beauty/dog-perfume-fefe/

Mirosuri în filme ▲ 𝑳𝒆 𝒓𝒆̀𝒈𝒏𝒆 𝒂𝒏𝒊𝒎𝒂𝒍

★★★

Mirosuri în filme ▲ 𝑭𝒆𝒖𝒅 (𝑰𝑰)

Discriminarea olfactivă funcționează nu doar ierarhic, de sus în jos, ci și înăuntrul unei clase sociale — aici, înalta societate americană.

Imaginile sunt din episodul 1 al celui de-a doilea sezon al serialului Feud.

Olfacționar ★ Mirosul care ne desparte

Un preview al articolului care urmează să fie publicat în numărul 1218 al revistei Observator cultural, la rubrica Olfacționar.

Olfacționar ★ Piramida olfactivă

Un text publicat în numărul 1215 al revistei Observator cultural.

Plămădit din iluzii și metafore, apropriindu-și domenii care, în esență, îi sînt străine, parfumul își arogă un raport cu spațiul și pretinde că are un corp și o arhitectură, așa cum, prin vocabularul muzical („orgă olfactivă“, „note“, „acorduri“), el își arogă un raport cu timpul, trimițîndu-ne cu gîndul la succesiunea notelor pe portativ și la desfășurarea lor într-un concert.

Imaginea spațială a piramidei olfactive, menită să reflecte alcătuirea unui parfum, a fost introdusă de parfumierul francez Jean Carles (1892-1966), care, asemenea lui Beethoven, a compus celebrele parfumuri Ma Griffe (Carven) și Miss Dior (Christian Dior) în deplină „surzenie“ olfactivă (anosmie). Deși preponderent spațială, imaginea piramidei ascunde o temporalitate specifică moleculelor odorante din compoziția parfumurilor: acestea au volatilități, intensități și persistențe diferite, ordonate temporal și imaginate spațial sub forma unei piramide. În vîrf, avem moleculele ușoare, foarte volatile (cu note citrice, aromatice sau marine), evaporate în prima jumătate de oră din viața unui parfum, la mijloc, moleculele ceva mai trupeșe, care dau trunchiul parfumului și care îi marchează prezența timp de cîteva ore, iar la bază, moleculele greoaie, leneșe (de obicei, rășinoase), care se volatilizează încet, asigurînd persistența în timp a esenței din flacoanele noastre.

Cu alte cuvinte, imaterialul parfumul se construiește piesă cu piesă. Parfumierul îi pune bazele – note tenace, grele, cu o volatilitate înceată –, pe care așază alte note, tot mai ușoare, tot mai volatile, pentru a înălța parfumul pînă la vîrf, rezultatul fiind un edificiu fragil, pe care prima boare de vînt îl poate spulbera într-o clipită. Dar tocmai în asta rezidă și paradoxul mirosurilor: acest edificiu cu materialitate efemeră persistă în timp, îngropat adînc în memoria noastră, și iese la suprafață – de cele mai multe uneori, nepoftit – îndată ce stimulul olfactiv îi zgîndăre temeliile și articulațiile.

„Piramida olfactivă“ instituie, așadar, o spațialitate într-o sferă senzitivă lipsită de hotare, una difuză, ba chiar ubicuă. Mirosul nu este îngrădit de nici o barieră, plutește liber în lume, traversează spațiile, nefiind niciodată doar aici, niciodată doar acolo. Călătoriile imaginare olfactive pe care le stîrnește – „teleportările“ – tocmai astfel sînt posibile. Parfumierul, asemenea unui arhitect, conturează mirosul, îl delimitează, îl împarte în piese constituente, pentru a-i face loc într-o formulă statică, iar mai apoi într-un flacon. Restul e doar o poveste ce se desfășoară în timp.

Deși invizibil, parfumul ascunde un timp și un spațiu pe care, poate, abia un al șaselea simț le poate distinge. Articulațiile și tranzițiile unui parfum se desfășoară într-o dimensiune paralelă, pe care deja o intuiseră preoții Antichității, alchimiștii și vrăjitoarele. Mai tîrziu, chimia va reconfirma că parfumul are o arhitectură lăuntrică, un corp – chiar dacă eteric – care, deși nevăzut, te poate mîngîia, lovi, izbi, răvăși, răscoli sau îmboldi.

Nu în ultimul rînd, ca într-o buclă temporală, piramida olfactivă ne trimite la originile sacre ale parfumeriei, cînd elixirele nemuririi îmbălsămau trupurile regilor Egiptului. Ei nu mai există, și nici mirosurile lor, dar în urma lor au rămas, „ca niște suflete“, piramidele imense ale amintirii.

Contemplînd acest edificiu elegant al mirosurilor, nu putem decît deplînge tendința parfumeriei contemporane de a înghesui notele olfactive în construcții monolitice și liniare, care ne atacă nasul de la bun început cu moleculele greoaie din mijlocul sau baza parfumului, ignorînd indicațiile muzicale de pe partitura compozițiilor clasice.

Închide ochii și respiră orașul

La rubrica Olfacționar pe care o țin, o dată la două săptămâni, în revista Observator cultural, am publicat o prefațare „teoretică” a discuției purtate cu scriitoarea Doina Ruști în cadrul evenimentului „Închide ochii și respiră orașul”, organizat de Fundația Culturală Greacă, în parteneriat cu Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în data de 6 iunie, ora 18:00, la Casa Eliad (Bd. Mircea Vodă nr. 5).

La același eveniment, creatoarea de parfumuri Iulia-Victoria Neagoe ne-a propus să ne oprim o clipă pentru o perspectivă nouă asupra mediului de viață urban, pornind de la mirosurile orașului și făcând un zoom-in olfactiv în spațiul de locuit, pentru a percepe legătura mirosurilor cu spațiul, într-o călătorie inedită susținută de esențe și acorduri parfumate.

Și întrucât între miros și muzică există un dialog continuu, printre cuvinte și esențe parfumate, am inclus în program trei compoziții alese special pentru această întâlnire și interpretate de violonistul Charalampos Konstantindis și pianistul Andrei Mihai Surdu:

Nikos Skalkottas — „Trei dansuri populare grecești, AK60”

Alkis Baltas — „Suita cipriotă pentru vioară și pian”

Mozart — „Sonata pentru vioară și pian în mi minor, KV 304” 

Mirosurile Bucureștiului fanariot

 

Doina Ruști

Manuscrisul fanariot

(2015)

Polirom, Iași, 2016

 

         Cine trecea pe lângă Hanul Zlătari era imposibil să nu rețină trei lucruri: poarta largă, în arcada căreia stăteau înfipte șase felinare mari, apoi parfumul tămâios al tutunului de Ianina și, nu în cele din urmă, firma prăvăliei lui Alexie Mantu, de pe care își țuguia gura un maur cu cercei.

(41)

 

*

 

         Pe grătare și țigle încinse se perpelea câte o bunătate, dar, orice ar fi fost, ardeii erau nelipsiți, ardei roșii, puși la uscat de cu toamnă, cu mirosul lor iute și dulce, ori ardei fragezi, atunci culeși din grădină, în stare să scoale și morții cu mireasma de vegetală cărnoasă în care stăteau ascunși câțiva căței de usturoi și uneori boabe de năut, ca să îmblânzească mirosul de fum.

         În ciuda reputației sale de loc vesel, Bucureștiul era plin de suspine, pe care le scotea la iveală orice voce care îi șoptea numele făcut din flori de zarzăr și din fierbințeala ardeiului perpelit pe cărbuni.

(46)

 

*

 

         Era noapte de octombrie și tot Bucureștiul mirosea a must și a grătare. În curți, strugurii fermentau cu năduf, iar mâini mulțumite strângeau clăbucii de sânge în castroane albe, împodobite pe margini cu albăstrele și flori roșii de mac. /48/ [...] Peste tot se risipea mirosul de struguri, în special de Căldărușă, iar de pe la hanuri se ridica parfum subțire de carne și fum înțesat de înțepătorul usturoi macerat în oțet. Tranca suspina înfiorată de aceste mirosuri, încercând să afle de unde veneau.

(48-49)

 

*

 

         Când Tilu îl întrebase pe dascăl despre întâlnirea cu o femeie, nu întrebarea zgudui lumea, ci dulceața unor laringe înăbușite de plâns. Femeia, acea femeie fără identitate, la care visează orice bărbat, nu avea legătură nici cu șoldurile, nici cu buzele vopsite, nici măcar cu mătasea care foșnește când se lipesc pulpele ori când se întărește câte-un sfârc. Pentru el nu exista decât o femeie, o siluetă plutitoare și regească, învăluită în acele parfumuri pe care le concepuse special pentru ea, și care erau două: primul era făcut din mosc îmblânzit cu narcisă de baltă și frăgezit cu mușchi de stejar, iar al doilea era capodopera lui, un parfum din caprifoi și din izmă, în care picurase ulei de migdale. Erau două sticluțe ascunse într-un sipet pe care îl vedea în fiecare noapte luând drumul singur, ca un cufăraș zburător, trecând peste Hanul Sf. Gheorghe, umbrind Lipscaniul, ca să intre apoi în casele mari ale lui Hagi Mantu, mai întâi în antreu, apoi în salon și de acolo în camera Zoicăi, pe măsuța cu alte parfumuri care se vor face țandări după ce degetele albe vor scoate dopul unuia dintre cele două flacoane, care așteptau să fie destupate inca de anul trecut.

(107)