Olfactory Art Keller este prima galerie newyorkeză dedicată exclusiv artei olfactive, fiind deschisă de Andreas Keller, doctor în filosofie și neurobiolog de origine germană, în februarie 2020. De atunci a găzduit diverse opere olfactive — sculpturi, instalații imersive sau proiecte de parfumerie experimentală —, iar cea mai recentă expoziție a sa (care se încheie pe 17 aprilie) îi aparține artistului Nicklaus-Maurer, care o dedică lui Andy Warhol și atelierului acestuia, La Factory.
Saturday, April 17, 2021
Wednesday, March 31, 2021
La belle de M. Beaux
un text de Elena Mădălina Nica
 |
 |
Nu, nu m-am întors să vorbim despre conceptualul, intelectual-aldehidicul No. 5. Nici despre asemănările dintre parfumul ales acum – conceput în 1936 – cu acest număr 5 sau cu Opium ori cu Youth Dew. Și nici despre semnificația numelui său în argou, deși senzualitatea din el se simte prea bine.
Primele impresii despre Kobako de la Bourjois le-am transmis, repezit și spontan, cuiva într-o fereastră de chat. De atunci, povestea (dacă așa se pot numi cuvintele prin care mă așez la vorbă și de data asta) a rămas suspendată – o eșarfă uitată la uscat, prinsă cu un cârlig din lemn pe o sfoară, într-o grădină. O grădină interioară dintre blocuri, în forma unei cutii reasamblate după ce laturile din aer – doar vechi, nu stătut – i-au fost desfăcute de mâini curioase ca de copil și pictate pe dinăuntru. Mă gândesc dacă a pomeni despre vreo asemănare cu o stampă japoneză ar fi adevăr sau nu. Nu știu. Depinde unde vi se duce gândul când vedeți niște mâini pictând acel fel de pereți, știind că există un parfum numit Kobako.
Acele prime impresii erau, de fapt, o succesiune scurtă de imagini, un soi de trailer involuntar al unui film ce a întârziat să ajungă la un sfârșit în cutia din spatele minții. Erau imagini cu o tânără femeie care dă buzna, răvășită și grăbită, într-o cameră plină cu bărbați, unii așezați în fotolii plușate, alții stând în picioare, în costume scrobite, cu toții discutând despre ceva important, afectați și ușor îngrijorați. Era imaginea chipurilor lor la vederea femeii. Chipuri cu zâmbete înghețate de surpriză și pe jumătate întoarse către ușa dată la perete. În mișcarea deschiderii bruște, eșarfa de la gâtul femeii își foșnea mirosul și luminile pătrunse în ea peste zi.
Era o femeie frumoasă. O frumusețe dintre cele a căror intensitate e dată de faptul că făptura în care trăia nu era conștientă de asta. Poate de aici și misterul din jurul prezenței ei. O frumusețe deloc trufașă, însă capabilă să trântească uși fără să supere. Și să oprească, măcar o vreme, timpul în loc. Frumusețea unei femei care nu se dumirește de ce bărbații aceia încep să se holbeze la ea, își cere scuze pentru deranj, spune că probabil a greșit ușa, se fâstâcește când i se răspunde că nu este nicio problemă și este invitată să intre cu totul, iar bărbații încep să se apropie de ea, abandonând ce făceau. După o scurtă ezitare, femeia face pasul înăuntru, își aranjează părul ce îi picase peste ochi, zâmbește, întinde mâna să închidă ușa în urma ei. O închide.
La dialogul ce i-a urmat acestui moment nu am mai tras cu urechea, deși frumusețea castaniu-roșcăție din părul femeii a dat semne că vrea să treacă dincoace de cutia din spatele minții. Îi spunem ko-ba-ko: așa sună muzica ei. Și o vom acoperi sub un strat roș-moviu, umed precum o petală de floare frecată puțin între degete, aproape lipsit de cuvinte.
Când deschizi o cutie, e ca și cum ai deschide o ușă. Indiferent ce te-așteaptă dincolo de ea – o cameră sau o grădină –, știi că exteriorul este un alt interior de pătruns și că pereții se află mereu acolo, vizibili sau nu, îndepărtați sau aproape. Uneori, pereții pot fi și din aer. Uneori, aldehidă i se spune muzicii lor. Când privești pe fereastră la grădina dintre blocuri, ajunge să vezi o eșarfă ca să știi că trebuie luată înapoi, că poate așteaptă acolo de mult, însă libertatea ei de mișcare, dansul ei susținut de-un cârlig sunt de ajuns să amâne întinderea mâinii.
Sunt zile în care îmi place să urmăresc, cu pleoapele trase peste pupile, ce face eșarfa în cutia mare cu pereții din aer, cum își întinde mireasma înspre culorile celor ce se află-mprejur, atât de vii, că par făcute de mâini de copil. În acele zile închid ușa, mă așez în fotoliu, cu fața către fereastră, și mă gândesc că, dintre bărbații aceia, cel care și-a întors primul și pe de-a-ntregul chipul către femeia din pragul ușii se numea Ernest Beaux. El a văzut că eșarfa de la gâtul femeii nu era decât o variantă, din alte texturi, a părului ei, prinsă acolo să-mpiedice mirosul din păr să se prelingă către podea. Și să țină căldura inimii ce-i pulsa în gât. Poate că domnul Ernest Beaux a fost primul care i-a dat bună ziua femeii. Sau a fost singurul care nu a avut nevoie să-i spună nimic altfel decât din priviri. Și poate că, atunci când i-a sărutat mâna, simțindu-i aroma de puls îmbibat cu mosc și straturi de flori, a stăruit o secundă mai mult decât cuvenit, cât să-și rostească, în gând, „frumusețe”.
Nu știu cum se numea femeia aceea. O vom numi La Belle de M. Beaux. Pentru că un joc de cuvinte funcționează uneori precum o cutie în care se ascunde, în plină vedere, ceva prețios. Ceva adevăr ce nu poate fi spus pe un ton prea serios, dar trebuie spus pentru a fi păstrat dacă se pierde cutia.
Cutia nu s-a pierdut. Doar călătorește, precum o eșarfă desprinsă din cârlig și purtată de vânt. Și alege unde să poposească pentru o vreme. Vremea ce-și scrie singură filmul și nu se oprește din crescut.
Cutia în care călătorește La Belle de M. Beaux m-a ales, la un moment dat, și pe mine. De atunci, La Belle îmi povestește despre animalul din flori pe care florile nu-l pot ascunde de cei care au curajul de a se apropia, despre grădini suspendate și liniștea lor de la miezul nopții, despre batonul de scorțișoară pe care și-l așază sub păr înainte de somn. De atunci, La Belle îmi tot dă timp și-i tot spun, când îi simt prezența, „frumusețe”.
Într-un târziu, ușa se închide singură, ușor, în spatele meu. Și e libertate să știu cine cum o va deschide atunci când cutia o deschid eu.
 |
 |
Kobako a fost lansat de Bourjois în 1936. Este o creație a parfumierului Ernest Beaux, director tehnic, în acea perioadă, la Bourjois și Parfums Chanel. Kobako este un termen din japoneză și înseamnă „cutie de parfumuri”, referindu-se la cutia în care era păstrată tămâia folosită în jocul ceremonial kodo.
O mulțime de informații prețioase despre Kobako pot fi găsite și citite pe blogul bourjoisperfumes.
(n. C.S.-L.)
Monday, March 29, 2021
Thursday, March 18, 2021
No one nose
Un articol despre detectarea bolilor prin intermediul mirosului, pe site-ul Vox (click pe imagine):
Ascultă și podcastul:
Monday, March 15, 2021
Monday, March 1, 2021
Fleeting – Scents in Colour ■ Mauritshuis Museum
Have you ever wondered what an Amsterdam canal smelled like 400 years ago? It would have been pretty grim: excrement, waste materials and all kinds of filth were dumped into the water. The same water that poorer housewives then did their laundry in. Personal and general hygiene were far from what they are today. People were convinced that foul smells could harm their health. Luckily there were all kinds of tricks for disguising unpleasant smells and situations. Wealthy women carried a pomander on a chain, then an expensive fashion accessory. As well as looking good, this also meant they could also protect themselves against dangerous odours.
Special about the exhibition Fleeting – Scents in Colour is a voyage of discovery via the various scent dispensers to scents from bygone times that are depicted in the paintings. A clean linen cupboard, bleaching fields, ambergris, myrrh and of course the foul-smelling canals. You can also have this unique experience at home with the fragrance box that will soon be available in our webshop! The fragrance box is part of the digital tour of the exhibition which you can watch any time when it suits you.
For more info, see the site.
&
Radio România Cultural
Sunday, February 28, 2021
PE URMELE PARFUMULUI | Nona Rapotan
Despre mirosurile sălbatice și cruzimea pierderii lor
un text de Nona Rapotan
editor coordonator la Bookhub
Ador să călătoresc. În spații diverse, fără țintă precisă sau cu coordonate clar determinate. Îmi plac și locurile foarte aglomerate, dar și cele pustii. Îmi plac culoarea locală, lipsa de uniformitate, diversitatea obiceiurilor și tradițiilor (cât timp om mai putea vorbi și despre această diversitate!) etc. Țin minte detalii din locuri unde am ajuns pe fugă, dar nu țin minte nicicum detalii despre locuri care nu mă interesează în mod obișnuit. De aceea, n-o să mă auziți povestind cu foc și patimă despre animal print-ul unei cucoane, dar o să mă vedeți lăudând cu foc două studente, sportive de performanță, care citesc romane excelente, din categoria „cinci stele“. Mă surprind de multe ori uitându-mă pe îndelete la oameni aparent banali, care nu se remarcă prin aproape nimic, dar care au fie un aer aparte, fie un ceva al lor, care mă determină să caut povestea din spatele evidenței. Îmi plac contradicțiile, de multe ori sub aripa neglijenței se ascunde o inteligență debordantă.
Nostalgia lui Ernu este una puternic ancorată în mirosuri,
iar o astfel de nostalgie găsești numai la el, e doar a lui!
Am citit cartea lui Vasile Ernu în tren și într-un oraș total nou pentru mine, Satu Mare. Chiar n-am reușit să ajung niciodată în locul unde se agață harta în cui și, ca de obicei, mi s-a întâmplat fix când mă așteptam mai puțin. Am găsit un burg surprinzător de liniștit, un loc unde acasă capătă cu totul alte valențe, un loc unde în mod sigur te poți vindeca de nevroze. A contribuit mult și o primăvară venită absolut intempestiv, cu temperaturi de aprilie la final de februarie și cu un soare absolut orbitor, din cauza copacilor fără frunze. Poate și pentru că mi-au plăcut mult oamenii și locul din care aceștia își încarcă bateriile de senin și pace interioară, am citit cartea lui Ernu dintr-o suflare, dar despre ea scriu pe îndelete în cu totul alt loc. Știam de pasiunea lui veche (și consolidată în timp) pentru trenuri și călătorii (e un adevărat globetrotter, credeți-mă!), dar mi s-a părut o coincidență mai mult decât fericită să citesc despre trenurile copilăriei lui și mirosurile pe care acestea le purtau dintr-un loc în altul chiar atunci când eu, la rândul meu, eram în tren. Mi-am dat seama, a nu știu câta oară, că noi doi avem multe în comun, dar mai cu seamă (sau mai înainte de orice) un simț al detaliului mai greu de detectat la ceilalți. Pentru Vasile Ernu fascinația detaliului vine dinspre om, ține de acesta, pentru că fără oameni nimic n-are sens. Vorbește despre peisajele industriale și frumusețea acestora – greu de înțeles pentru unii, știu! – tocmai pentru că e conștient că, fără oameni, acestea n-ar fi existat nicicând; vorbește de mirosul de clor amestecat cu cine știe ce alte mirosuri, nu pentru că ar fi unul de dorit, unul pe care vrei să-l găsești în orice loc ajungi, ci pentru că știe că acolo unde miroase a clor e viață, e mișcare, e mulțime de oameni. Vorbește despre mirosurile de mâncare tipic rusească ca despre cea mai dragă madlenă a copilăriei lui, dar nu pentru că ar muri acum de poftă să mănânce cușer, ci pentru că știe că timpurile acelea nu se mai întorc. Nostalgia lui Ernu este una puternic ancorată în mirosuri, iar o astfel de nostalgie găsești numai la el, e doar a lui! Cămașa de blugi purtată cu mândrie poartă cu ea și mirosul de occidental, de miraj, de acel ceva dorit cu ardoare, dar despre care habar n-ai ce este de fapt. Mirosurile invocate de Ernu sunt crude, sălbatice, neamestecate, care anulează orice urmă de pudoare, care te izbesc cu capul de toții pereții memoriei afective și-ți induc o stare de perplexitate: de ce să mai fii nostalgic, dacă nimic din ce-a fost atunci nu (ți) se mai potrivește acum? Răspunsul lui este unul foarte simplu: tocmai pentru că nu mai este cu putință repetiția! Pentru că „a fost“ nu se va echivala nicicând cu „va fi“ sau cu „este“. N-ai cum să rămâi imun la invocarea condițiilor în care a văzut Andrei Rubliov, Solaris și Călăuza și să nu asociezi automat decriptarea mesajelor incluse în celebrele filme cu mirosurile emanate de locurile în care Ernu le-a văzut. Nu-i așa că se schimbă total semnificația? De multe ori, pe parcursul lecturii, gândul mi-a fugit la semnificant, semnificație și tot restul, dar dacă mai pomenesc și despre asta presimt că Ernu îmi va da o directă tovărășească la prima întâlnire pe stradă! 😁
În loc de încheiere: fascinant felul cum mirosul se asociază cu sunetul! Deloc întâmplător, versurile și melodiile foarte des pomenite în carte poartă cu ele mirosuri unice, care devin astfel marca sălbaticilor copii dingo. Reverență, Vasile, pentru una dintre cele mai frumoase și lipsite de false pudori pledoarii pentru copilărie și adolescentă, pentru trecutul personal cu care ne întâlnim din ce în ce mai rar.
 |
Pentru mine mirosurile sînt cel mai puternic element din memorie. Am o memorie a mirosurilor incredibil de bună. Îmi pot aminti mirosuri de pe la cinci ani. Primul lucru pe care mi-l amintesc despre un loc, un eveniment sau o persoană este mirosul. — Vasile Ernu, Sălbaticii copii dingo, Editura Polirom, 2021 |
Subscribe to:
Posts (Atom)