Despre flori de mare, nasuri și artă

 Un articol despre flori de mare, nasuri și artă în noul număr al revistei Observator cultural.

Izuri livrești

Cărțile sînt niște obiecte mute pînă cînd începi să le răsfoiești. La fel sînt și flacoanele cu parfumuri, asta pînă în clipa în care le destupi și le duci la nas. Odată ce le-ai atins și ai intrat într-un contact intim cu ele, amîndouă – și cartea, și flaconul – încep să depene o poveste. O poveste spusă prin cuvinte sau prin mirosuri, care, și ele, se topesc într-o narațiune scrisă pe piele sau pe pagină. Cuvintele și parfumurile pot fuziona, creînd un erotism greu, cărnos, palpabil, care invită la atingere și mîngîiere. O scriitoare cu un simț al senzualității pronunțat cum este Anaïs Nin știe să surprindă nimerit o astfel de „înnuntire“ – a se citit „sinestezie“ – a simțurilor: „Aseară m-a lăsat la gara St. Lazare. Am început să scriu în tren, ca să echilibrez saltul de șapte poște al vieții mele cu activitatea de furnică a peniței. Cuvintele de furnică alergau înainte și-napoi, transportînd firimituri: firimituri atît de grele! Mai mari decît furnicile. «Ai destulă cerneală heliotrop?», m-a întrebat Henry. N-ar trebui să folosesc cerneală, ci parfum. Ar trebui să scriu cu Narcisse Noir, cu Mitsouko, cu iasomie, cu caprifoi. Aș putea scrie cuvinte minunate, care ar emana mirosul puternic al mierii de femeie și al sîngelui alb de bărbat“ (Anaïs Nin, Henry și June, traducere de Luana Schidu).

— citiți continuarea pe site-ul Observator cultural

Colaj

Titlul lucrării: 

Lucru manual sau Când ai mult de lucru, îți faci și mai mult. 😉

© Osmé

 

Expoziție ▲ Paris ▲ 𝙑𝙞𝙣𝙨, 𝙝𝙪𝙞𝙡𝙚𝙨 𝙚𝙩 𝙥𝙖𝙧𝙛𝙪𝙢𝙨

Mai multe informații, aici: 

https://www.college-de-france.fr/fr/vhp

28 octombrie 2024 — 31 ianuarie 2025

❝Qui n’a jamais rêvé de boire le vin dont se délectait Jules César ou de respirer le parfum d’une aristocrate athénienne ?

Pendant près de cinquante ans, l’archéologue Jean-Pierre Brun s’est consacré à l’étude des techniques et des économies de l’Antiquité, en fouillant notamment les quartiers artisanaux de Pompéi, en s’intéressant à la viticulture en Gaule ou encore en reconstituant la chimie des parfums grecs. On pourrait s’étonner que les archéologues parviennent à reconstituer la production, la consommation et le commerce de denrées périssables. Pourtant, en croisant les textes avec les traces archéologiques, il est possible de raconter la vie quotidienne des Romains, autant que la diversité des cultures à l’œuvre dans leur immense empire. C’est ainsi à un voyage dans la Méditerranée romaine que sont conviés les visiteurs, en suivant les travaux et les pas de l’archéologue Jean-Pierre Brun et des équipes avec lesquelles il a fouillé autour du bassin méditerranéen.

L’exposition est organisée en deux lieux complémentaires. Sur le site historique du Collège de France, la participation exceptionnelle du musée du Louvre permet de présenter vingt-deux objets remarquables : céramiques, bronzes et verres issus du département des Antiquités grecques, étrusques et romaines offrent un aperçu des tables aristocratiques où la richesse des décors le dispute à la variété des formes et des supports. À l’Institut des Civilisations, c’est le discours archéologique qui est mis en avant : comment fait-on parler les découvertes archéologiques ? Des cartes, des photographies, trois maquettes exceptionnelles d’une parfumerie antique, d’une villa viticole et d’un navire de transport romain ainsi que plusieurs entretiens filmés avec Jean-Pierre Brun permettent d’assurer une vision claire des trouvailles archéologiques exposées, issues de sites majeurs de Gaule romaine, d’Italie, de Grèce et d’Égypte. L’ensemble des textes de l’exposition est rédigé par des archéologues spécialistes des périodes et des pays considérés, offrant ainsi au visiteur toutes les clés de compréhension de la production et du transport de l’huile, du vin et du parfum dans l’Empire romain.❞

Toleranțe și fragranțe

 ❝În ciuda discursurilor ce au promovat toleranţa în secolele XX-XXI, pragul toleranţei olfactive a scăzut tot mai mult astăzi, făcînd din miros o ofensă care îţi mută nasul din loc. Să sperăm că doar atît, căci nu trebuie să uităm niciun moment că milioane de oameni au fost condamnaţi la moarte din cauza unui presupus 𝘧𝘰𝘦𝘵𝘰𝘳.❞

— un articol în numărul 1228 al revistei Observator cultural

Într-o parfumerie

În numărul 1226 al revistei Observator cultural, un articol cu sfaturi practice înainte de a intra într-o parfumerie.

Un vag iz de nădușeală

Citiți articolul complet în numărul 1220 al revistei Observator cultural.

 

 

 

De cînd s-a înălțat pe două picioare și pînă în buza secolului al XX-lea, omul a făcut – vrînd, nevrînd – casă bună cu propriile emanații corporale. Idealizată în Antichitate ca „sudoare a zeilor“, cînd statuile acestora erau unse cu uleiuri parfumate, transpirația ne-a traversat suprafața trupului și le-a mutat nasul celor de lîngă noi, dar a fost suportată, că – de! – ce altceva puteai face în afară de a te spăla mai des sau de a aplica săculețe parfumate la subțioară... sau prin alte părți mai asudate. După sute de ani de molime, cînd apa era considerată un pericol pentru trupul nostru (îi deschidea porii și lăsa cale liberă înăuntru bolilor), aproape brusc – dacă e să măsurăm la scară istorică – toleranța olfactivă scade în secolul al XIX-lea, cînd începe și obsesia igienistă. Tot mai multe case – de oameni înstăriți – sînt prevăzute cu băi, apa începe să fie văzută ca benefică, tonifiantă pentru un corp acoperit de straturi de mizerie care, acum, dintr-odată, sînt considerate nocive, blocînd fluxul dintre afară și înăuntru. Dacă pînă acum corpul bogaților și al săracilor mirosea la fel de puturos, cu toate „măștile“ parfumate care îi erau aplicau de clasa înstărită, în secolul al XIX-lea parfumul este respins ca mască a mizeriei, fiind acceptat doar în doze subtile, care să evoce ideea de curat, nu doar să acopere miasmele pricinuite de nespălare.

Medicina și chimia lovesc și ele prejudecățile, aducînd pe scenă niște protagoniști de care pînă atunci habar nu aveam: bacteriile și virusurile. Vinovații pentru boli, dar și pentru mirosurile neplăcute, fuseseră găsiți și trebuia să fie exterminați. Astfel, în 1888, este patentat Mum, primul deodorant despre care se spune că „ucide“ bacteriile ce produc mirosul neplăcut al transpirației, iar în 1903 este lansat Everydry, primul antiperspirant care combate mirosul neplăcut și încetinește înmulțirea bateriilor responsabile pentru acesta. Dar transpirația, mirosul ei neplăcut, halitoza – pe scurt, orice emanație și exalație a corpului uman – erau subiecte tabu pentru un om educat. Puțim, dar nu vorbim despre asta.

Totul avea să se schimbe începînd cu vara lui 1912, cînd, la Expoziția de la Atlantic City, o tînără pe nume Edna Murphey expune și încearcă să vîndă un produs antiperspirant creat de tatăl ei, chirurg, pentru a-și proteja mîinile de transpirație în sala de operație. Produsul se numește Odorono (adică Odor? Oh, no!), dar comercializarea lui se dovedește a fi un eșec – la început. Avea și destule hibe, ce-i drept: deși se pretindea că împiedică transpirația timp de trei zile, irita pielea (din cauza soluției acide folosite pentru stabilizarea clorurii de aluminiu), păta tot ce-i stătea în cale, fiind – oh, no! – de culoare roșie. Dar cînd au fost defectele (chiar și nocivitatea) unui produs o piedică în vînzarea lui, mai ales atunci cînd ai parte de o campanie zdravănă de marketing și publicitate?!

 

 

 

 

Interviu Osmé, cu Lidia Mihaela Necula

Cu prilejul viitoarei conferințe internaționale „The Olfactory Story of Perfume in Literature, Psychology, and the Arts”, organizată, în perioada 17-18 octombrie 2024, de Departamentul de Limbă Engleză din cadrul Facultății de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, în colaborare cu Departamentul de Teatru, Muzică și Arte Plastice din cadrul Facultății de Artă a aceleiași universități, i-am pus câteva întrebări Lidiei Mihaela Necula, care a venit cu ideea acestei conferințe.

Însă înainte, să facem cunoștință cu Lidia:

Fostă absolventă a Facultății de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Lidia Mihaela Necula a ales să își continue activitatea acolo unde s-a format. Astăzi este lector dr. în cadrul Facultății de Litere din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, unde predă din anul 2003. După susținerea publică a tezei sale de doctorat David Lodge: Novel Wor(l)ds and Media(ted) Communication la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în 2010, Lidia Mihaela Necula a primit titlul de doctor în Filologie. Pasionată fiind de tot ce are legătură cu studiile umaniste, la scurt timp după stabilirea pe posttul de lector, Lidia s-a lansat în extinderea ariei de interes și cercetare, de la poezie romantică și literatura de secol XIX (o parte din cursurile ținute în cadrul programului de licență al Facultății de Litere) la forme artistice și prelucrări literare, spații culturale britanice și reprezentări filmice, convenții literare și arhitecturi filmice (cursuri pe care le ține în cadrul programului de masterat Literatură, Film și Reprezentări Culturale al aceleiași facultăți). Lidia face parte, de asemenea, din echipa editorială a unei reviste de specialitate, Cultural Intertexts. În urma unui grant de formare profesională ERASMUS, obținut în luna mai a anului 2023 la Adam Mickiewicz University din Poznan, Polonia, Lidia a venit acasă cu planuri și proiecte noi, care țin de sfera conștientizării sociale a dizabilității de orice fel. Astfel, anul trecut a inițiat organizarea unui Atelier Internațional intitulat Not dis-abled. Just differently-abled, care s-a bucurat de mare succes, cu participanți străini din India, America, Germania, Polonia și Rusia.  Încurajată fiind de succesul primei ediții, Lidia organizează anul acesta, în noiembrie, cea de-a două ediție a Atelierului –Invisible Disabilities –, care speră să se bucure măcar de tot atâta atenție precum ediția de anul trecut.

Înainte de a fi profesor sau scriitor aspirant, dincolo de gardurile campusului universitar, Lidia are o viață împlinită alături de familia ei, la care ea face referire ca fiind a celor Cei Cinci Magnifici. Atunci când nu trage cu ochiul la viețile narative create de scriitorii sau personajele care o pasionează, Lidia însăși cochetează cu scrisul. În 2015 a publicat un roman postmodern de dragoste Aripi de libelulă, o tentativă de reciclare a romanului epistolar. La scurt timp s-a gândit să își lanseze un blog, CINCI — cei cinci magnifici – Lidia Mihaela Necula (wordpress.com). O fire sensibilă, Lidia este pasionată de flori, animăluțe de companie sau delicii culinare, așa încât, ori de câte ori are ocazia, petrece ore întregi îngrijind florile din grădina casei, dar și bucătărind, combinând texturi și arome alimentare sau petrecând timp în compania celor trei minuni, Denisse, Sophia, David, veșnic dublați de cei trei copii canini ai familiei, Chloe, Tequila și Kira.

De ce ai ales această temă?

 

De ce Parfum? Nu cred că m-am gândit până azi la asta... De fapt, alegerea temei a venit instinctiv și oarecum firesc! Ideea mi s-a insinuat în suflet ca o boare! Știi, toată viața mea am fost pasionată de parfumuri, arome. Am iubit sau poate am respins locuri și oameni și lucruri fără să știu de ce, din ce trecut îndepărtat vin sau din care dintre viețile mele anterioare îmi vor fi rămas, toate, reziduale în mintea sufletului meu... Iar de curând am înțeles și de ce... Am înțeles că fiecare dintre noi este un soi de nas metonimic și că toate mirosurile, pregnante sau insinuante, generează, de fapt, reacții chimice în noi, ceva ce îmbracă haina emoțiilor, mai degrabă! Un iz, o aromă, o boare de parfum poate intriga până la atracție fatală sau respingere totală...

 

De unde interesul pentru mirosuri/ parfumuri?

 

Nu știu. Cred că interesul a existat din totdeauna... de dinaintea mea, sau cel puțin de la nașterea mea. Poate că o să râdeți, dar eu cred că toate alegerile mele, olfactive sau culinare, vor fi fost stabilite cu mult înainte ca eu să vin pe lume, căci, fiind extensia genetică a părinților mei, am preluat din amintirile lor în ființa mea... în ființa olfactivă a copilului meu interior. Toate amintirile mele din copilărie sunt majoritar olfactive. Și am și în ziua de astăzi reacții, care, deși involuntare, sunt impregnate în anumite secvențe din trecutul meu. Propria mea istorie olfactivă...

Păstrez niște amintiri foarte îndepărtate, de pe vremea când aveam vreo trei-patru ani... amintiri care nu știu cum au supraviețuit trecerii timpului. Sunt undeva acolo, încarcerate adânc în lobul olfactiv al creierului. În tinerețe, ai mei aveau niște prieteni de familie cu care mergeam mai mereu în vacanțe. Mă minunez mereu cum reușeam să încăpem, două familii, fiecare cu câte doi copii, într-o Dacia 1310. O Dacia... Cred că stăteam și prin portbagaj. Amintirea asta a mea este asemănătoare cu o poveste pentru copii scrisă de Vladimir Suteev, Sub ciupercă. Dacă nu o știi, este vorba despre o ciupercă „fermecată” care reușește să le fie adăpost primitor unei Furnici, unui Fluture, unui Șoricel, unei Vrăbiuțe, și unui Iepuraș, pe o ploaie torențială cumplită ... dar asta este o altă poveste.

Îmi stăruie în minte imaginea unui concediu... niște copaci foarte înalți, un drum forestier flancat în stânga și în dreapta de o plapumă de zăpadă albă, pufoasă, și parfumată (da, da, parfumată!), zăpadă din aceea care scârțâie sub greutatea tălpii bocancilor, totul învăluit într-o lumină albastră, de amurg. Iar acestui regal vizual îi urmează imediat o aromă năucitoare de ceai aburind într-o cană ciobită la buză (nici până în ziua de azi nu am reușit să-i reconstitui aroma), neapărat cu un strop de lămâie (dar din aceea procurată cu greu și pe sub mână), și pâine albă cu un strat generos de pateu pe ea. 

Găsesc aproape ciudat că amintirile mele din copilărie sunt legate de mâncare, de olfacția mâncării, de parcă mâncarea ar fi fost liantul dintre oameni în zilele acelea. Apoi, scena asta olfactivă se dezintegrează într-o miime de secundă și, brusc, ajung la o amintire cu tata care îmi este atât de dragă. Știi, în mod curios de bizar, ideile mele legate de cochetăria olfactivă vin de la tata, nu de la mama, de la care am moștenit mai degrabă pasiunea pentru cochetăria bijuteriilor, a pietrelor naturale și a poveștilor scornite în șoaptă de ele. Iar tata avea un întreg ritual dimineața, înainte să plece la muncă, un ritual ce mă bucur să văd că a supraviețuit trecerii timpului. 

Pe etajera din baie stătea țanțoș un pămătuf din păr natural, lângă o bucățică cilindrică de săpun. Era săpunul acela pe care tata îl înmuia cu apă și care, sub magia firelor de păr ale pămătufului, se transforma într-o albă și înspumată învolburare, pe care apoi o aplica pe jumătatea inferioară a feței, de la ochi în jos. Stătea așa, cu masca asta ca de Moș Crăciun, preț de câteva clipe, după care, tacticos, trecea la înlăturarea firelor de barbă, de parcă aparatul de ras era o secerătoare în miniatură. Urma clătirea, neapărat cu apă rece, și nu știu cum se face, dar, de fiecare dată, lobul urechii drepte mai rămânea sub asediul spumei de bărbierit preț de câteva secunde, până când prosopul avea să șteargă orice altă urmă încăpățânată. 

Ritualului de bărbierit îi urma, musai, dușul, după care tata ieșea din baie învăluit într-un prosop de miresme, care trenau în urma lui chiar și după ce pleca la muncă. Pedante, ferchezuite, parfumate, așa sunt toate amintirile mele cu tata, de pe vremea în care eu mă așezam cuminte pe scăunel și mă uitam la el ca la un spectacol. Și cred că o parte din particulele acelea de parfum mi-au rămas impregnate în sufletul ființei mele, căci pasiunea pentru parfumuri m-a prins repede și definitiv, învățând limbajul parfumurilor ca pe a doua limbă vorbită. 

Spuneam de mama, că de la ea am moștenit cochetăria bijuteriilor, dar să știi că și ea este legată tot de zona asta olfactivă. Să-ți spun de ce: dintre toate șiragurile de mărgele, purta cel mai des niște mărgele roșii, niște agate care, când le miroseam, aveau un iz de afumat. Astăzi, știind mai multe despre pietre decât știam atunci, explic acel iz de la ața specială pe care o folosea și pe care, pentru a întări legăturile dintre pietre, o încălzea la flacără. Dar eu nu știam asta atunci. Știam doar că mama miroase a prune afumate (fructele mele preferate iarna și pe care nu le-am mai găsit de ani buni) sau a aluat de cozonaci lăsați la dospit în tihnă pe masa din bucătărie, ori de câte ori pregătea bucatele de Paște ori de Crăciun. E ca și cum toată istoria mea personală s-ar fi petrecut pe un tărâm al aromelor și va fi fost scrisă în cilii vibratili ai nărilor mele, extensia văzută a hărții olfactive a creierului meu.

Mi-am înmagazinat (și încă fac asta) întreaga viață în zone de „miroase a” și am descoperit că stările mele de bine sau de rău, de nostalgie sau de bucurie sunt în mod inevitabil condiționate de acest „miroase a”. Aș spune că sunt un soi de gurmandă de parfumuri și arome. Și dintre toate, două sunt cele care mă caracterizează: mirosul de cafea și parfumul de tuberoze.

Cafeaua... ei bine, cafeaua este praful magic pe care îl folosesc ca să mă recâștig pe mine în fiecare dimineață, când toată casa doarme și este o liniște apăsătoare, atât de apăsătoare că parcă vezi pereții casei mișcându-se asemeni alveolelor pulmonare care se dilată cu fiecare gură de aer respirată... Și experiența primei cafele a zilei este una pur senzorială, aproape sexuală, în care fiecare por al ființei este invadat de parfumata și magica poțiune care  mă ajută să-mi dau frâu liber imaginației. Să zicem că pentru mine cafeaua este ceea ce pentru poeții romantici era opiumul. Tuberozele sunt o altă poveste, o poveste despre mine și pasiunile mele, fricile mele, plăcerile mele ne/vinovate, misterioase, tulburătoare și fascinante, deopotrivă. Și toate acestea la un loc au făcut aproape imposibil să nu fi fost Parfumul.

Animal cruelty

Ce mai aflăm din marea grădină a parfumeriei? Printre altele, faptul că Dolce&Gabbana a(u) scos un parfum inspirat de „iubirea necondiționată a lui Domenico Dolce pentru câinele său fidel Fefé”, o compoziție sofisticată care îmbină „note delicate și proaspete de ylang ylang, mosc și santal”, rezultând o „tender and embracing fragrance crafted for a playful beauty routine”. 

Compoziția este, desigur, alcohol-free, iar asta se spune răspicat pe site, pentru că, vezi Doamne, creatorii ei s-ar fi gândit la sănătatea (fizică?) a bietul animăluț. Tot de pe site-ul Dolce&Gabbana aflăm că produsul a fost aprobat de veterinari (ha!), că e certificat Safe Pet Cosmetics, whatever that means, și, cel mai amuzant și ironic lucru, că este „enjoyed by dogs” (!!!).

Bun, știam că lumea a înnebunit. Dar de ce să înnebunească și cățeii? Noi alegem de bună voie să ne rescriem (= pierdem) identitatea olfactivă, însă de ce să rescriem natura altor ființe? 

Mirosul e un simț esențial pentru patrupede, care îi ajută să se orienteze în spațiu, adăugând  în peisajul lor o dimensiune care, la noi, oamenii, se atrofiază sau se pervertește în urma abuzului de produse igienice sau cosmetice. 

De ce ai sărăci universul senzorial al unor ființe care nu pot cuvânta în apărarea lor? De dragul marketingului și, în consecință, pentru bani, firește. Și se mai zice că banii n-au miros. Oricum, e și asta tot o formă de cruzime față de animale, în ciuda mirosurilor ei rafinate.

Mai multe informații despre mirobolantul produs, aici: https://www.dolcegabbana.com/en-ro/beauty/dog-perfume-fefe/

Mirosuri în filme ▲ 𝑳𝒆 𝒓𝒆̀𝒈𝒏𝒆 𝒂𝒏𝒊𝒎𝒂𝒍

★★★

Mirosuri în filme ▲ 𝑭𝒆𝒖𝒅 (𝑰𝑰)

Discriminarea olfactivă funcționează nu doar ierarhic, de sus în jos, ci și înăuntrul unei clase sociale — aici, înalta societate americană.

Imaginile sunt din episodul 1 al celui de-a doilea sezon al serialului Feud.

Mirosul care ne desparte

Un preview al articolului care urmează să fie publicat în numărul 1218 al revistei Observator cultural, la rubrica Olfacționar.

Piramida olfactivă

Un text publicat în numărul 1215 al revistei Observator cultural.

Plămădit din iluzii și metafore, apropriindu-și domenii care, în esență, îi sînt străine, parfumul își arogă un raport cu spațiul și pretinde că are un corp și o arhitectură, așa cum, prin vocabularul muzical („orgă olfactivă“, „note“, „acorduri“), el își arogă un raport cu timpul, trimițîndu-ne cu gîndul la succesiunea notelor pe portativ și la desfășurarea lor într-un concert.

Imaginea spațială a piramidei olfactive, menită să reflecte alcătuirea unui parfum, a fost introdusă de parfumierul francez Jean Carles (1892-1966), care, asemenea lui Beethoven, a compus celebrele parfumuri Ma Griffe (Carven) și Miss Dior (Christian Dior) în deplină „surzenie“ olfactivă (anosmie). Deși preponderent spațială, imaginea piramidei ascunde o temporalitate specifică moleculelor odorante din compoziția parfumurilor: acestea au volatilități, intensități și persistențe diferite, ordonate temporal și imaginate spațial sub forma unei piramide. În vîrf, avem moleculele ușoare, foarte volatile (cu note citrice, aromatice sau marine), evaporate în prima jumătate de oră din viața unui parfum, la mijloc, moleculele ceva mai trupeșe, care dau trunchiul parfumului și care îi marchează prezența timp de cîteva ore, iar la bază, moleculele greoaie, leneșe (de obicei, rășinoase), care se volatilizează încet, asigurînd persistența în timp a esenței din flacoanele noastre.

Cu alte cuvinte, imaterialul parfumul se construiește piesă cu piesă. Parfumierul îi pune bazele – note tenace, grele, cu o volatilitate înceată –, pe care așază alte note, tot mai ușoare, tot mai volatile, pentru a înălța parfumul pînă la vîrf, rezultatul fiind un edificiu fragil, pe care prima boare de vînt îl poate spulbera într-o clipită. Dar tocmai în asta rezidă și paradoxul mirosurilor: acest edificiu cu materialitate efemeră persistă în timp, îngropat adînc în memoria noastră, și iese la suprafață – de cele mai multe uneori, nepoftit – îndată ce stimulul olfactiv îi zgîndăre temeliile și articulațiile.

„Piramida olfactivă“ instituie, așadar, o spațialitate într-o sferă senzitivă lipsită de hotare, una difuză, ba chiar ubicuă. Mirosul nu este îngrădit de nici o barieră, plutește liber în lume, traversează spațiile, nefiind niciodată doar aici, niciodată doar acolo. Călătoriile imaginare olfactive pe care le stîrnește – „teleportările“ – tocmai astfel sînt posibile. Parfumierul, asemenea unui arhitect, conturează mirosul, îl delimitează, îl împarte în piese constituente, pentru a-i face loc într-o formulă statică, iar mai apoi într-un flacon. Restul e doar o poveste ce se desfășoară în timp.

Deși invizibil, parfumul ascunde un timp și un spațiu pe care, poate, abia un al șaselea simț le poate distinge. Articulațiile și tranzițiile unui parfum se desfășoară într-o dimensiune paralelă, pe care deja o intuiseră preoții Antichității, alchimiștii și vrăjitoarele. Mai tîrziu, chimia va reconfirma că parfumul are o arhitectură lăuntrică, un corp – chiar dacă eteric – care, deși nevăzut, te poate mîngîia, lovi, izbi, răvăși, răscoli sau îmboldi.

Nu în ultimul rînd, ca într-o buclă temporală, piramida olfactivă ne trimite la originile sacre ale parfumeriei, cînd elixirele nemuririi îmbălsămau trupurile regilor Egiptului. Ei nu mai există, și nici mirosurile lor, dar în urma lor au rămas, „ca niște suflete“, piramidele imense ale amintirii.

Contemplînd acest edificiu elegant al mirosurilor, nu putem decît deplînge tendința parfumeriei contemporane de a înghesui notele olfactive în construcții monolitice și liniare, care ne atacă nasul de la bun început cu moleculele greoaie din mijlocul sau baza parfumului, ignorînd indicațiile muzicale de pe partitura compozițiilor clasice.

Închide ochii și respiră orașul

La rubrica Olfacționar pe care o țin, o dată la două săptămâni, în revista Observator cultural, am publicat o prefațare „teoretică” a discuției purtate cu scriitoarea Doina Ruști în cadrul evenimentului „Închide ochii și respiră orașul”, organizat de Fundația Culturală Greacă, în parteneriat cu Primăria Capitalei, prin ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București, în data de 6 iunie, ora 18:00, la Casa Eliad (Bd. Mircea Vodă nr. 5).

La același eveniment, creatoarea de parfumuri Iulia-Victoria Neagoe ne-a propus să ne oprim o clipă pentru o perspectivă nouă asupra mediului de viață urban, pornind de la mirosurile orașului și făcând un zoom-in olfactiv în spațiul de locuit, pentru a percepe legătura mirosurilor cu spațiul, într-o călătorie inedită susținută de esențe și acorduri parfumate.

Și întrucât între miros și muzică există un dialog continuu, printre cuvinte și esențe parfumate, am inclus în program trei compoziții alese special pentru această întâlnire și interpretate de violonistul Charalampos Konstantindis și pianistul Andrei Mihai Surdu:

Nikos Skalkottas — „Trei dansuri populare grecești, AK60”

Alkis Baltas — „Suita cipriotă pentru vioară și pian”

Mozart — „Sonata pentru vioară și pian în mi minor, KV 304” 

Mirosurile Bucureștiului fanariot

 

Doina Ruști

Manuscrisul fanariot

(2015)

Polirom, Iași, 2016

 

         Cine trecea pe lângă Hanul Zlătari era imposibil să nu rețină trei lucruri: poarta largă, în arcada căreia stăteau înfipte șase felinare mari, apoi parfumul tămâios al tutunului de Ianina și, nu în cele din urmă, firma prăvăliei lui Alexie Mantu, de pe care își țuguia gura un maur cu cercei.

(41)

 

*

 

         Pe grătare și țigle încinse se perpelea câte o bunătate, dar, orice ar fi fost, ardeii erau nelipsiți, ardei roșii, puși la uscat de cu toamnă, cu mirosul lor iute și dulce, ori ardei fragezi, atunci culeși din grădină, în stare să scoale și morții cu mireasma de vegetală cărnoasă în care stăteau ascunși câțiva căței de usturoi și uneori boabe de năut, ca să îmblânzească mirosul de fum.

         În ciuda reputației sale de loc vesel, Bucureștiul era plin de suspine, pe care le scotea la iveală orice voce care îi șoptea numele făcut din flori de zarzăr și din fierbințeala ardeiului perpelit pe cărbuni.

(46)

 

*

 

         Era noapte de octombrie și tot Bucureștiul mirosea a must și a grătare. În curți, strugurii fermentau cu năduf, iar mâini mulțumite strângeau clăbucii de sânge în castroane albe, împodobite pe margini cu albăstrele și flori roșii de mac. /48/ [...] Peste tot se risipea mirosul de struguri, în special de Căldărușă, iar de pe la hanuri se ridica parfum subțire de carne și fum înțesat de înțepătorul usturoi macerat în oțet. Tranca suspina înfiorată de aceste mirosuri, încercând să afle de unde veneau.

(48-49)

 

*

 

         Când Tilu îl întrebase pe dascăl despre întâlnirea cu o femeie, nu întrebarea zgudui lumea, ci dulceața unor laringe înăbușite de plâns. Femeia, acea femeie fără identitate, la care visează orice bărbat, nu avea legătură nici cu șoldurile, nici cu buzele vopsite, nici măcar cu mătasea care foșnește când se lipesc pulpele ori când se întărește câte-un sfârc. Pentru el nu exista decât o femeie, o siluetă plutitoare și regească, învăluită în acele parfumuri pe care le concepuse special pentru ea, și care erau două: primul era făcut din mosc îmblânzit cu narcisă de baltă și frăgezit cu mușchi de stejar, iar al doilea era capodopera lui, un parfum din caprifoi și din izmă, în care picurase ulei de migdale. Erau două sticluțe ascunse într-un sipet pe care îl vedea în fiecare noapte luând drumul singur, ca un cufăraș zburător, trecând peste Hanul Sf. Gheorghe, umbrind Lipscaniul, ca să intre apoi în casele mari ale lui Hagi Mantu, mai întâi în antreu, apoi în salon și de acolo în camera Zoicăi, pe măsuța cu alte parfumuri care se vor face țandări după ce degetele albe vor scoate dopul unuia dintre cele două flacoane, care așteptau să fie destupate inca de anul trecut.

(107)

Olfacționar

Am trădat un pic blogul Osmé pentru rubrica Olfacționar pe care o țin în revista Observator cultural.

Cuvinte parfumate

Câteva rânduri despre literatura olfactivă și, în special, despre cartea L'Appel des odeurs a scriitoarei Ryoko Sekiguchi, în numărul 1207 al revistei Observator cultural, de unde și preiau textul.

Cum am putea defini literatura olfactivă? Ce are ea în plus – sau mai cu moț – față de literatura „obișnuită”? La fel ca în cazul altor opere olfactive (teatru, operă, performance, instalații, tablouri etc.), unul dintre criteriile fundamentale este prezența mirosului ca fir roșu, ca personaj, ca intrigă sau nucleu, nu doar ca accesoriu; cu alte cuvinte, ca element fără de care opera respectivă ar căpătă cu totul altă configurație sau traiectorie interpretativă. Ținînd seama de acest criteriu, putem așeza cu îndreptățire pe raftul literaturii olfactive romane precum Chérie de Edmond de Goncourt, Jitterbug Perfume de Tom Robbins, Parfumul de Patrick Süskind, Musc de Percy Kemp, Parfum de glace de Yôko Ogawa, pasaje precum capitolul al X-lea din În răspăr de J.-K. Huysmans sau cîteva poeme de Baudelaire îmbibate de miresme și miasme[i].

Lista ar putea fi extinsă prin citarea altor cîteva texte, dar acestea, în general, nu sînt foarte numeroase. Mirosul, deși impregnat în țesătura vieții noastre de zi cu zi, n-a fost niciodată considerat un motor serios și suficient al ficțiunii și, în general, al artei. De obicei, intelectualii strîmbă din nas cînd aduci vorba despre mirosuri, deși cam toată lumea folosește produse cosmetice și de igienă, parfumuri, detergenți, ba chiar și hîrtie igienică parfumată. Deh, ipocrizii...

Dar să ne întoarcem la mirosurile literare. În ultima vreme, apar tot mai des studii și texte literare care au ca personaj principal mirosul. Bibliografia devine tot mai stufoasă, așa că n-o să dau aici decît un exemplu foarte recent. Este vorba despre L’Appel des odeurs de Ryoko Sekiguchi, o carte de povestiri-crochiuri apărută anul acesta la editura P.O.L. din Franța, care cuprinde micrografii ale unor experiențe olfactive feminine în jurul unui spectru tematic larg: identitate, seducție, creație, scris, limbaj, gust, corp, simțuri și spirit, prietenie și iubire, nostalgie, regăsire și moarte. Scrise toate la persoana a treia, cu o distanțare aproape vizuală, textele lui Sekiguchi sînt, deopotrivă, o provocare și un pariu avînd ca miză desfășurarea unui limbaj atent la nuanțe, care să poată da seama de bogăția trăirilor olfactive trăite sinestezic într-un corp ce refuză fragmentarea discursivă. Ceea ce rezultă este un limbaj aparte, feminin, desfășurat pe pagină ca un dialect al unei limbi preponderent masculine care, în general, refuză senzualitatea, emoția și corporalitatea. Discursul se așază – și capătă, astfel, o și mai profundă relevanță – într-un context istoric care asociază corpul și, în special, mirosul cu feminitatea, în opoziție cu privirea rece și intelectuală a bărbatului.

Fiecare micrografie olfactivă a acestei cărți ce seamănă cu un ierbar al mirosurilor feminine capătă consistență și este distilată într-un corp-flacon-text menit să protejeze de trecerea timpului un parfum personal, gîndit ca spirit sau suflet – uneori, chiar ca fantomă – ce vizitează trupul și imaginația. Căci, spre deosebire de vizibil, spune Sekiguchi, mirosul are această particularitate: „este o prezență care vine în vizită”. Mirosurile venite în vizită sînt captate de cuvinte și transpuse pe pagină, prinzînd trup – un trup textual și abstract, e adevărat, dar nu mai puțin mirositor prin forța sa evocatoare.

Dar cel mai bine este să-i dăm cuvîntul primei eroine a acestui carnet de însemnări olfactive. Aceasta este, bănuim, autoarea însăși, ce oficiază rolul de maestru de ceremonii al întîlnirii textuale la care au fost convocate toate celelalte spirite feminine din paginile cărții.

„Dacă își imagina mirosurile în tablouri, asta era pentru a le retranscrie cît mai fidel cu putință. Nu ea scria aceste povestiri. Ea le simțea foarte precis. Și se apucase cu cea mai mare seriozitate să așeze pe hîrtie ceea ce îi transmiteau efluviile, emanații mereu prezente ale vizitelor pe care, probabil, le făcuseră odinioară aceste particule în timpul peregrinărilor lor. [...] De fapt, după toți acești ani de însemnări, cuvintele însele se impregnaseră de particule olfactive. Era suficient ca ea să le scrie, să le citească și să le recitească, iar aceste cuvinte chemau mirosurile care chemau cuvinte, care o chemau pe ea. La fel de parfumate precum mirosurile, cuvintele deveneau niște mesageri asemenea fumului, la fel de sonore precum vocea, la fel de călătoare precum istoriile. Acelea în care particulele sînt personaje principale. Așa scria ea. Așa au fost povestite aceste istorii, pe pagini și în aer.“

Istoriile, atmosfera și, uneori, stilul din L’Appel des odeurs ne trimit, toate, cu gîndul la cele trei micrografii incluse sub titlul Numele, nasul în volumul rămas neterminat al lui Italo Calvino, Sotto il sole giaguaro[ii]. Și aici limbajul olfactiv este exploatat la maximum, pentru a da seama de un univers care cel mai adesea trece neobservat sau pare de la sine înțeles. Odată puse pe hîrtie, mirosurile sînt cuprinse de o vibrație care le reînsuflețește și le salvează de la uitare. Căci, așa cum ne avertizează și Italo Calvino, „odată uitat alfabetul olfactiv, care le transpunea în atîtea cuvinte, cu un vocabular prețios, parfumurile vor rămîne fără glas, nearticulate, ilizibile“.

---

[i] Pentru o antologare a celor mai reprezentative texte olfactive din Antichitate și pînă astăzi, vezi Claudiu Sfirschi-Lăudat, Osmé. Antologie pentru nasul oricui, Peter Pan Art & Entheos, București, 2022.  

[ii] „Povestirea” Numele, nasul a fost publicată pentru prima dată, separat, în noiembrie 1972, în primul număr al ediției italiene a revistei Playboy, apoi în volum, în 1986. Povestirile incluse în volum acoperă, în ordinea cuprinsului, doar mirosul, gustul și auzul.

Parfumurile Orientului la Paris

 Articol publicat în numărul 1199 al revistei Observator cultural.

Expoziție: Parfums d’Orient, 26 septembrie 2023 – 17 martie 2024, Institutul Lumii Arabe, Paris

 

 

O expoziție dedicată mirosurilor pare o contradicție în termeni, de vreme ce, îndeobște, expozițiile se adresează cu precădere privirii, punînd obiectul („exponatul”) dinaintea ochilor noștri, și implică – ca premisă și ca rezultat – o narațiune care îi expune intențiile și îi explică reușita (argument, catalog sau broșură, cronică etc.). Cu alte cuvinte, expoziția, înțeleasă în termeni „clasici”, este oculocentrică și logocentrică. Este de așteptat, așadar, ca o expoziție olfactivă să chestioneze convențiile acestei forme clasice de „expunere” a obiectului de artă, prin includerea unei noi dimensiuni, conferită de un simț care pare să contrazică estetica încă predominantă în (meta)discursul artistic.

Cu aceste coordonate teoretice în minte pășim pragul expoziției olfactive desfășurate la Institutul Lumii Arabe de la Paris, în perioada 26 septembrie 2023 – 17 martie 2024, care are ca temă parfumurile Orientului. Întinzîndu-se pe o suprafață de 1.000 de metri pătrați, expoziția pariziană invită privirea și nasul vizitatorilor la o călătorie prin istoria și cadrele de viață în care mirosurile își fac simțită prezența, configurînd realități religioase, sociale, antropologice și politice. De-a lungul sălilor expoziției, împărțite subtematic (cele mai prețioase esențe, mirosurile orașului, intimitatea locuinței arabo-musulmane), vizitatorul parcurge cu privirea (și cu nasul, în unele cazuri) manuscrise, miniaturi, țesături, picturi, fotografii, instalații olfactive și video, care îmbină istoria cu actualitatea, expunerea clasică (și istoriografică) cu instalații de artă olfactivă contemporană. 

Dar s-o luăm cu începutul. Călătoria propriu-zisă începe în sala esențelor prețioase  și ne poartă din Arabia pînă în India și din insulele indoneziene pînă la hotarele cele mai îndepărtate ale Asiei, pe urmele celor mai prețioase ingrediente care au contribuit la crearea renumelui neguțătorilor arabi de mirodenii, esențe și parfumuri. Aici, vizitatorul poate vedea exponate, citi explicații și mirosi – grație unor dispozitive ingenioase – esențe care au fascinat omenirea din Antichitate și pînă astăzi: tămîia (olibanul), ambra cenușie, lemnul de agar (oud), moscul, trandafirul, floarea de portocal sau șofranul.

Parcursul continuă cu o incursiune olfactivă în medina („oraș”), pe urmele mirosurilor concentrate în jurul souk-ului („bazarului”), în inima căruia se găsesc piața de condimente și cartierul parfumierilor, în apropierea moscheii principale, ceea ce ne amintește încă o dată de rolul important al parfumurilor în contextul ritualurilor de purificare prescrise de islamism și care se desfășoară în hamam. Un bun prilej pentru a explora elementele de continuitate și de ruptură între Antichitatea preislamică și lumea musulmană și de a coborî pe firul istoriei pînă în Egiptul antic, cînd parfumul servea drept cale privilegiată de comunicare cu zeii. Tot aici găsim alambicuri antice, mărturii ale evoluției tehnicilor de distilare, precum și o instalație modernă concentrată în jurul a trei variațiuni pornind de la trei compoziții cu însemnătate istorică, și ele construite în jurul unor ingrediente prețioase: kyphi (o compoziție mitică a Egiptului antic, recreat după notațiile hieroglifice de pe pereții templului de la Edfu), shamama (inspirat de un attar de șofran, un ulei esențial obținut prin distilare, răspîndit în Orientul Mijlociu și în India) și o compoziție modernă Lune d’Ambre, care îmbină notele calde și senzuale de cistus labdanum și benjoin cu un acord proaspăt de coriandru și mușcată.

Pașii și nasul ne sînt purtați în continuare spre ultima secțiune a expoziției, dedicată intimității casei arabo-musulmane, unde descoperim vizual și olfactiv mai multe informații despre obiceiul parfumării oaspeților cu esențe florale sau fumigații, despre condimentele folosite în bucătărie sau despre mirosurile dorinței și ale ritualurilor care se desfășoară în alcov, amintindu-ne de proprietățile afrodiziace ale unor ingrediente precum șofranul, moscul, ambra sau trandafirul. Tot aici descoperim și una dintre cele mai spectaculoase instalații olfactive contemporane cu care este punctat parcursul istoric al expoziției: Beiti („casa mea”, în arabă și în ebraică), lucrare realizată de Laurent Mareschal în 2011, care recreează, cu ajutorul unor condimente (zaatar, sumac, curcuma, ghimbir, piper alb), o pardoseală dintr-o locuință palestiniană de la începutul secolului XX, lucrarea avînd un puternic mesaj politic, și anume speranța unei păci mult așteptate. 

Alte lucrări olfactive contemporane expuse în cadrul expoziției sînt fotografiile realizate de Vladimir Antaki în prăvăliile unor parfumieri din Muscat sau Salalah (Oman), instalația artistului franco-marocan Hicham Berrada, alcătuită din trei panouri-sere cu „doamna nopții” sau iasomia de noapte (Cestrum nocturnum), care răspîndește un miros îmbătător în timpul nopții, obiectele de vestimentație tradițională ale unei mirese, realizate în 2023 de artista saudită Reem al Nasser din muguri de iasomie, care, în momentul deschiderii expoziției, erau proaspăt culeși – imaginați-vă mireasma! –, sau lucrarea din 2008 a artistei Huda Lutfi, The perfume garden, care trimite la manualul erotic de secol XV al lui Muhammad al-Nafzâwi (Grădina parfumată), fiind creată din flacoane de parfum din sticlă în care sînt incorporate fotografii decupate din ziare,  reprezentînd portrete de femei, unele dintre ele, actrițe și cîntărețe celebre. Închise în aceste recipiente, imaginile capătă o tonalitate politică, sugerînd restricțiile la care sînt supuse femeile.

Expoziția găzduiește, de asemenea, numeroase workshopuri și conferințe, vizite ghidate și vizite tactile pentru persoane cu deficiențe vizuale, proiecții de film, precum și o colecție de cărți dedicate subiectului, grupate în magazinul de la parterul Institutului Lumii Arabe.

O completare importantă: toate mirosurile expoziției Parfumurile Orientului au fost create de renumitul parfumier Christopher Sheldrake, cunoscut îndeosebi pentru compozițiile olfactive realizate împreună cu Serge Lutens pentru brandul omonim.

Grăbiți-vă, încă mai aveți timp să vedeți și să mirosiți expoziția!