Colaj

Titlul lucrării: 

Lucru manual sau Când ai mult de lucru, îți faci și mai mult. 😉

© Osmé

 

Expoziție ▲ Paris ▲ 𝙑𝙞𝙣𝙨, 𝙝𝙪𝙞𝙡𝙚𝙨 𝙚𝙩 𝙥𝙖𝙧𝙛𝙪𝙢𝙨

Mai multe informații, aici: 

https://www.college-de-france.fr/fr/vhp

28 octombrie 2024 — 31 ianuarie 2025

❝Qui n’a jamais rêvé de boire le vin dont se délectait Jules César ou de respirer le parfum d’une aristocrate athénienne ?

Pendant près de cinquante ans, l’archéologue Jean-Pierre Brun s’est consacré à l’étude des techniques et des économies de l’Antiquité, en fouillant notamment les quartiers artisanaux de Pompéi, en s’intéressant à la viticulture en Gaule ou encore en reconstituant la chimie des parfums grecs. On pourrait s’étonner que les archéologues parviennent à reconstituer la production, la consommation et le commerce de denrées périssables. Pourtant, en croisant les textes avec les traces archéologiques, il est possible de raconter la vie quotidienne des Romains, autant que la diversité des cultures à l’œuvre dans leur immense empire. C’est ainsi à un voyage dans la Méditerranée romaine que sont conviés les visiteurs, en suivant les travaux et les pas de l’archéologue Jean-Pierre Brun et des équipes avec lesquelles il a fouillé autour du bassin méditerranéen.

L’exposition est organisée en deux lieux complémentaires. Sur le site historique du Collège de France, la participation exceptionnelle du musée du Louvre permet de présenter vingt-deux objets remarquables : céramiques, bronzes et verres issus du département des Antiquités grecques, étrusques et romaines offrent un aperçu des tables aristocratiques où la richesse des décors le dispute à la variété des formes et des supports. À l’Institut des Civilisations, c’est le discours archéologique qui est mis en avant : comment fait-on parler les découvertes archéologiques ? Des cartes, des photographies, trois maquettes exceptionnelles d’une parfumerie antique, d’une villa viticole et d’un navire de transport romain ainsi que plusieurs entretiens filmés avec Jean-Pierre Brun permettent d’assurer une vision claire des trouvailles archéologiques exposées, issues de sites majeurs de Gaule romaine, d’Italie, de Grèce et d’Égypte. L’ensemble des textes de l’exposition est rédigé par des archéologues spécialistes des périodes et des pays considérés, offrant ainsi au visiteur toutes les clés de compréhension de la production et du transport de l’huile, du vin et du parfum dans l’Empire romain.❞

Toleranțe și fragranțe

 ❝În ciuda discursurilor ce au promovat toleranţa în secolele XX-XXI, pragul toleranţei olfactive a scăzut tot mai mult astăzi, făcînd din miros o ofensă care îţi mută nasul din loc. Să sperăm că doar atît, căci nu trebuie să uităm niciun moment că milioane de oameni au fost condamnaţi la moarte din cauza unui presupus 𝘧𝘰𝘦𝘵𝘰𝘳.❞

— un articol în numărul 1228 al revistei Observator cultural

Într-o parfumerie

În numărul 1226 al revistei Observator cultural, un articol cu sfaturi practice înainte de a intra într-o parfumerie.

Un vag iz de nădușeală

Citiți articolul complet în numărul 1220 al revistei Observator cultural.

 

 

 

De cînd s-a înălțat pe două picioare și pînă în buza secolului al XX-lea, omul a făcut – vrînd, nevrînd – casă bună cu propriile emanații corporale. Idealizată în Antichitate ca „sudoare a zeilor“, cînd statuile acestora erau unse cu uleiuri parfumate, transpirația ne-a traversat suprafața trupului și le-a mutat nasul celor de lîngă noi, dar a fost suportată, că – de! – ce altceva puteai face în afară de a te spăla mai des sau de a aplica săculețe parfumate la subțioară... sau prin alte părți mai asudate. După sute de ani de molime, cînd apa era considerată un pericol pentru trupul nostru (îi deschidea porii și lăsa cale liberă înăuntru bolilor), aproape brusc – dacă e să măsurăm la scară istorică – toleranța olfactivă scade în secolul al XIX-lea, cînd începe și obsesia igienistă. Tot mai multe case – de oameni înstăriți – sînt prevăzute cu băi, apa începe să fie văzută ca benefică, tonifiantă pentru un corp acoperit de straturi de mizerie care, acum, dintr-odată, sînt considerate nocive, blocînd fluxul dintre afară și înăuntru. Dacă pînă acum corpul bogaților și al săracilor mirosea la fel de puturos, cu toate „măștile“ parfumate care îi erau aplicau de clasa înstărită, în secolul al XIX-lea parfumul este respins ca mască a mizeriei, fiind acceptat doar în doze subtile, care să evoce ideea de curat, nu doar să acopere miasmele pricinuite de nespălare.

Medicina și chimia lovesc și ele prejudecățile, aducînd pe scenă niște protagoniști de care pînă atunci habar nu aveam: bacteriile și virusurile. Vinovații pentru boli, dar și pentru mirosurile neplăcute, fuseseră găsiți și trebuia să fie exterminați. Astfel, în 1888, este patentat Mum, primul deodorant despre care se spune că „ucide“ bacteriile ce produc mirosul neplăcut al transpirației, iar în 1903 este lansat Everydry, primul antiperspirant care combate mirosul neplăcut și încetinește înmulțirea bateriilor responsabile pentru acesta. Dar transpirația, mirosul ei neplăcut, halitoza – pe scurt, orice emanație și exalație a corpului uman – erau subiecte tabu pentru un om educat. Puțim, dar nu vorbim despre asta.

Totul avea să se schimbe începînd cu vara lui 1912, cînd, la Expoziția de la Atlantic City, o tînără pe nume Edna Murphey expune și încearcă să vîndă un produs antiperspirant creat de tatăl ei, chirurg, pentru a-și proteja mîinile de transpirație în sala de operație. Produsul se numește Odorono (adică Odor? Oh, no!), dar comercializarea lui se dovedește a fi un eșec – la început. Avea și destule hibe, ce-i drept: deși se pretindea că împiedică transpirația timp de trei zile, irita pielea (din cauza soluției acide folosite pentru stabilizarea clorurii de aluminiu), păta tot ce-i stătea în cale, fiind – oh, no! – de culoare roșie. Dar cînd au fost defectele (chiar și nocivitatea) unui produs o piedică în vînzarea lui, mai ales atunci cînd ai parte de o campanie zdravănă de marketing și publicitate?!

 

 

 

 

Interviu Osmé, cu Lidia Mihaela Necula

Cu prilejul viitoarei conferințe internaționale „The Olfactory Story of Perfume in Literature, Psychology, and the Arts”, organizată, în perioada 17-18 octombrie 2024, de Departamentul de Limbă Engleză din cadrul Facultății de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, în colaborare cu Departamentul de Teatru, Muzică și Arte Plastice din cadrul Facultății de Artă a aceleiași universități, i-am pus câteva întrebări Lidiei Mihaela Necula, care a venit cu ideea acestei conferințe.

Însă înainte, să facem cunoștință cu Lidia:

Fostă absolventă a Facultății de Litere, Istorie și Teologie din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Lidia Mihaela Necula a ales să își continue activitatea acolo unde s-a format. Astăzi este lector dr. în cadrul Facultății de Litere din cadrul Universității „Dunărea de Jos” din Galați, unde predă din anul 2003. După susținerea publică a tezei sale de doctorat David Lodge: Novel Wor(l)ds and Media(ted) Communication la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, în 2010, Lidia Mihaela Necula a primit titlul de doctor în Filologie. Pasionată fiind de tot ce are legătură cu studiile umaniste, la scurt timp după stabilirea pe posttul de lector, Lidia s-a lansat în extinderea ariei de interes și cercetare, de la poezie romantică și literatura de secol XIX (o parte din cursurile ținute în cadrul programului de licență al Facultății de Litere) la forme artistice și prelucrări literare, spații culturale britanice și reprezentări filmice, convenții literare și arhitecturi filmice (cursuri pe care le ține în cadrul programului de masterat Literatură, Film și Reprezentări Culturale al aceleiași facultăți). Lidia face parte, de asemenea, din echipa editorială a unei reviste de specialitate, Cultural Intertexts. În urma unui grant de formare profesională ERASMUS, obținut în luna mai a anului 2023 la Adam Mickiewicz University din Poznan, Polonia, Lidia a venit acasă cu planuri și proiecte noi, care țin de sfera conștientizării sociale a dizabilității de orice fel. Astfel, anul trecut a inițiat organizarea unui Atelier Internațional intitulat Not dis-abled. Just differently-abled, care s-a bucurat de mare succes, cu participanți străini din India, America, Germania, Polonia și Rusia.  Încurajată fiind de succesul primei ediții, Lidia organizează anul acesta, în noiembrie, cea de-a două ediție a Atelierului –Invisible Disabilities –, care speră să se bucure măcar de tot atâta atenție precum ediția de anul trecut.

Înainte de a fi profesor sau scriitor aspirant, dincolo de gardurile campusului universitar, Lidia are o viață împlinită alături de familia ei, la care ea face referire ca fiind a celor Cei Cinci Magnifici. Atunci când nu trage cu ochiul la viețile narative create de scriitorii sau personajele care o pasionează, Lidia însăși cochetează cu scrisul. În 2015 a publicat un roman postmodern de dragoste Aripi de libelulă, o tentativă de reciclare a romanului epistolar. La scurt timp s-a gândit să își lanseze un blog, CINCI — cei cinci magnifici – Lidia Mihaela Necula (wordpress.com). O fire sensibilă, Lidia este pasionată de flori, animăluțe de companie sau delicii culinare, așa încât, ori de câte ori are ocazia, petrece ore întregi îngrijind florile din grădina casei, dar și bucătărind, combinând texturi și arome alimentare sau petrecând timp în compania celor trei minuni, Denisse, Sophia, David, veșnic dublați de cei trei copii canini ai familiei, Chloe, Tequila și Kira.

De ce ai ales această temă?

 

De ce Parfum? Nu cred că m-am gândit până azi la asta... De fapt, alegerea temei a venit instinctiv și oarecum firesc! Ideea mi s-a insinuat în suflet ca o boare! Știi, toată viața mea am fost pasionată de parfumuri, arome. Am iubit sau poate am respins locuri și oameni și lucruri fără să știu de ce, din ce trecut îndepărtat vin sau din care dintre viețile mele anterioare îmi vor fi rămas, toate, reziduale în mintea sufletului meu... Iar de curând am înțeles și de ce... Am înțeles că fiecare dintre noi este un soi de nas metonimic și că toate mirosurile, pregnante sau insinuante, generează, de fapt, reacții chimice în noi, ceva ce îmbracă haina emoțiilor, mai degrabă! Un iz, o aromă, o boare de parfum poate intriga până la atracție fatală sau respingere totală...

 

De unde interesul pentru mirosuri/ parfumuri?

 

Nu știu. Cred că interesul a existat din totdeauna... de dinaintea mea, sau cel puțin de la nașterea mea. Poate că o să râdeți, dar eu cred că toate alegerile mele, olfactive sau culinare, vor fi fost stabilite cu mult înainte ca eu să vin pe lume, căci, fiind extensia genetică a părinților mei, am preluat din amintirile lor în ființa mea... în ființa olfactivă a copilului meu interior. Toate amintirile mele din copilărie sunt majoritar olfactive. Și am și în ziua de astăzi reacții, care, deși involuntare, sunt impregnate în anumite secvențe din trecutul meu. Propria mea istorie olfactivă...

Păstrez niște amintiri foarte îndepărtate, de pe vremea când aveam vreo trei-patru ani... amintiri care nu știu cum au supraviețuit trecerii timpului. Sunt undeva acolo, încarcerate adânc în lobul olfactiv al creierului. În tinerețe, ai mei aveau niște prieteni de familie cu care mergeam mai mereu în vacanțe. Mă minunez mereu cum reușeam să încăpem, două familii, fiecare cu câte doi copii, într-o Dacia 1310. O Dacia... Cred că stăteam și prin portbagaj. Amintirea asta a mea este asemănătoare cu o poveste pentru copii scrisă de Vladimir Suteev, Sub ciupercă. Dacă nu o știi, este vorba despre o ciupercă „fermecată” care reușește să le fie adăpost primitor unei Furnici, unui Fluture, unui Șoricel, unei Vrăbiuțe, și unui Iepuraș, pe o ploaie torențială cumplită ... dar asta este o altă poveste.

Îmi stăruie în minte imaginea unui concediu... niște copaci foarte înalți, un drum forestier flancat în stânga și în dreapta de o plapumă de zăpadă albă, pufoasă, și parfumată (da, da, parfumată!), zăpadă din aceea care scârțâie sub greutatea tălpii bocancilor, totul învăluit într-o lumină albastră, de amurg. Iar acestui regal vizual îi urmează imediat o aromă năucitoare de ceai aburind într-o cană ciobită la buză (nici până în ziua de azi nu am reușit să-i reconstitui aroma), neapărat cu un strop de lămâie (dar din aceea procurată cu greu și pe sub mână), și pâine albă cu un strat generos de pateu pe ea. 

Găsesc aproape ciudat că amintirile mele din copilărie sunt legate de mâncare, de olfacția mâncării, de parcă mâncarea ar fi fost liantul dintre oameni în zilele acelea. Apoi, scena asta olfactivă se dezintegrează într-o miime de secundă și, brusc, ajung la o amintire cu tata care îmi este atât de dragă. Știi, în mod curios de bizar, ideile mele legate de cochetăria olfactivă vin de la tata, nu de la mama, de la care am moștenit mai degrabă pasiunea pentru cochetăria bijuteriilor, a pietrelor naturale și a poveștilor scornite în șoaptă de ele. Iar tata avea un întreg ritual dimineața, înainte să plece la muncă, un ritual ce mă bucur să văd că a supraviețuit trecerii timpului. 

Pe etajera din baie stătea țanțoș un pămătuf din păr natural, lângă o bucățică cilindrică de săpun. Era săpunul acela pe care tata îl înmuia cu apă și care, sub magia firelor de păr ale pămătufului, se transforma într-o albă și înspumată învolburare, pe care apoi o aplica pe jumătatea inferioară a feței, de la ochi în jos. Stătea așa, cu masca asta ca de Moș Crăciun, preț de câteva clipe, după care, tacticos, trecea la înlăturarea firelor de barbă, de parcă aparatul de ras era o secerătoare în miniatură. Urma clătirea, neapărat cu apă rece, și nu știu cum se face, dar, de fiecare dată, lobul urechii drepte mai rămânea sub asediul spumei de bărbierit preț de câteva secunde, până când prosopul avea să șteargă orice altă urmă încăpățânată. 

Ritualului de bărbierit îi urma, musai, dușul, după care tata ieșea din baie învăluit într-un prosop de miresme, care trenau în urma lui chiar și după ce pleca la muncă. Pedante, ferchezuite, parfumate, așa sunt toate amintirile mele cu tata, de pe vremea în care eu mă așezam cuminte pe scăunel și mă uitam la el ca la un spectacol. Și cred că o parte din particulele acelea de parfum mi-au rămas impregnate în sufletul ființei mele, căci pasiunea pentru parfumuri m-a prins repede și definitiv, învățând limbajul parfumurilor ca pe a doua limbă vorbită. 

Spuneam de mama, că de la ea am moștenit cochetăria bijuteriilor, dar să știi că și ea este legată tot de zona asta olfactivă. Să-ți spun de ce: dintre toate șiragurile de mărgele, purta cel mai des niște mărgele roșii, niște agate care, când le miroseam, aveau un iz de afumat. Astăzi, știind mai multe despre pietre decât știam atunci, explic acel iz de la ața specială pe care o folosea și pe care, pentru a întări legăturile dintre pietre, o încălzea la flacără. Dar eu nu știam asta atunci. Știam doar că mama miroase a prune afumate (fructele mele preferate iarna și pe care nu le-am mai găsit de ani buni) sau a aluat de cozonaci lăsați la dospit în tihnă pe masa din bucătărie, ori de câte ori pregătea bucatele de Paște ori de Crăciun. E ca și cum toată istoria mea personală s-ar fi petrecut pe un tărâm al aromelor și va fi fost scrisă în cilii vibratili ai nărilor mele, extensia văzută a hărții olfactive a creierului meu.

Mi-am înmagazinat (și încă fac asta) întreaga viață în zone de „miroase a” și am descoperit că stările mele de bine sau de rău, de nostalgie sau de bucurie sunt în mod inevitabil condiționate de acest „miroase a”. Aș spune că sunt un soi de gurmandă de parfumuri și arome. Și dintre toate, două sunt cele care mă caracterizează: mirosul de cafea și parfumul de tuberoze.

Cafeaua... ei bine, cafeaua este praful magic pe care îl folosesc ca să mă recâștig pe mine în fiecare dimineață, când toată casa doarme și este o liniște apăsătoare, atât de apăsătoare că parcă vezi pereții casei mișcându-se asemeni alveolelor pulmonare care se dilată cu fiecare gură de aer respirată... Și experiența primei cafele a zilei este una pur senzorială, aproape sexuală, în care fiecare por al ființei este invadat de parfumata și magica poțiune care  mă ajută să-mi dau frâu liber imaginației. Să zicem că pentru mine cafeaua este ceea ce pentru poeții romantici era opiumul. Tuberozele sunt o altă poveste, o poveste despre mine și pasiunile mele, fricile mele, plăcerile mele ne/vinovate, misterioase, tulburătoare și fascinante, deopotrivă. Și toate acestea la un loc au făcut aproape imposibil să nu fi fost Parfumul.

Animal cruelty

Ce mai aflăm din marea grădină a parfumeriei? Printre altele, faptul că Dolce&Gabbana a(u) scos un parfum inspirat de „iubirea necondiționată a lui Domenico Dolce pentru câinele său fidel Fefé”, o compoziție sofisticată care îmbină „note delicate și proaspete de ylang ylang, mosc și santal”, rezultând o „tender and embracing fragrance crafted for a playful beauty routine”. 

Compoziția este, desigur, alcohol-free, iar asta se spune răspicat pe site, pentru că, vezi Doamne, creatorii ei s-ar fi gândit la sănătatea (fizică?) a bietul animăluț. Tot de pe site-ul Dolce&Gabbana aflăm că produsul a fost aprobat de veterinari (ha!), că e certificat Safe Pet Cosmetics, whatever that means, și, cel mai amuzant și ironic lucru, că este „enjoyed by dogs” (!!!).

Bun, știam că lumea a înnebunit. Dar de ce să înnebunească și cățeii? Noi alegem de bună voie să ne rescriem (= pierdem) identitatea olfactivă, însă de ce să rescriem natura altor ființe? 

Mirosul e un simț esențial pentru patrupede, care îi ajută să se orienteze în spațiu, adăugând  în peisajul lor o dimensiune care, la noi, oamenii, se atrofiază sau se pervertește în urma abuzului de produse igienice sau cosmetice. 

De ce ai sărăci universul senzorial al unor ființe care nu pot cuvânta în apărarea lor? De dragul marketingului și, în consecință, pentru bani, firește. Și se mai zice că banii n-au miros. Oricum, e și asta tot o formă de cruzime față de animale, în ciuda mirosurilor ei rafinate.

Mai multe informații despre mirobolantul produs, aici: https://www.dolcegabbana.com/en-ro/beauty/dog-perfume-fefe/