Mătănii și Eau de Cologne

Ohara Donovetsky

Ceai de zahăr ars. Proze cu femei și gusturi

Grafică: Iulia Șchiopu

Editura pentru Literatură și Artă, București, 2024

 

        În cameră mirosul de apă de colonie 4711 a devenit atât de puternic, de parcă cineva spărsese un flacon plin în apropiere sau de parcă în loc de cafele băusem parfum. M-a pufnit râsul, așa ziceam în copilărie când cineva spunea o prostie. Sonia nu părea să mă fi auzit.

            

         Mi-am amintit dintr-odată că tata fusese cel care-mi spusese povestea acestei ape de colonie. Că asta era, de fapt, adevărata eau de Cologne, de la ea începând orice apă de parfum de mai târziu a devenit apă de colonie, deși nu era corect etc.

         Apa de parfum 4711 începuse la Köln, Cologne, incă de pe la o mie opt sute și ceva, iar numărul 4711 era, de fapt, numărul casei în care s-a preparat. 

         4711 miroase inconfundabil. A frunze proaspete, a lămâiță și, surd, a lavandă, mirosul de 4711 nu putea fi înlocuit sau confundat cu altceva. Iar asta se tot întâmplă de vreo două secole și ceva.

 

         Când Sonia m-a întrebat de ce l-am îngropat pe tata cu mătăniile pe care, de altfel, mi le dăruise înainte să moară, mirosul de 4711 mi-a intrat în nări. Am simțit că, dacă păstrez mătăniile, e un gest de mare egoism, i-am răspuns, în sfârșit, Soniei.

         Nu m-a auzit. Sau, în orice caz, nu a dat semne că m-ar fi auzit.

         Pentru prima oară mi s-a părut că fața ei cu ochii închiși arăta ca o mască mortuară. Mi-a trecut prin cap, și m-am urât pentru asta, că era deja pe catafalc.

         Mirosea puternic a 4711. Iar eu îmi uitasem mătăniile la tata în sicriu.

 

        Știam că Sonia nu folosea Eau de Cologne 4711, ci doar Magie Noire. 

(„Mătănii și Eau de Cologne”, pp. 89-90)

 

***

 

    Un amic mi-a spus odată că motivul pentru care se simțea atras de femeia pe care o curta în acea vreme era faptul că mirosea frumos. Frumos a ce?, am intrebat. Frumos a plante de pădure, a mușețel, nu știu cum, a proaspăt. Lucrează la Plafar, a adăugat. Am râs amândoi, eu am crezut că glumește, dar nu am uitat-o, probabil că mi-a plăcut grozav că el iubea o femeie pentru că mirosea frumos. Și nu mirosea a Chanel 5, ci a plante medicinale. A Plafar.

 

(„Femeia care mirosea a Plafar”, p. 91)

Despre pisicuțe și parfumuri

Parfumurile și numele lor sînt rareori inocente. Deși destinate uzului zilnic, ca supliment al igienei și/ sau ca tușă estetică pe autoportretul pe care îl prezentăm lumii, esențele parfumate devin adeseori un supliment de suflet, ca să cităm titulatura brandului Les Indémodables: „Maison de parfums et de supplément d’âme“. Odată cu numele lor, parfumurile ni se oferă nouă, dar și celor din jur, ca text ce invită la o lectură de aproape, la un frecuș piele pe piele – preludiu la un contact intim ce implică toate simțurile proximității (gust, miros și atingere).

În spatele textului și al parfumului stă la pîndă un Eu care vrea să farmece și să-l consume pe Celălalt. Un animal de pradă care, pentru a vîna, și-a dezvoltat tehnici subtile de seducție. Femeia devine, prin artificiul care îi complinește trupul, „plantă, panteră, diamant, sidef, amestecîndu-și trupul cu flori, cu pietre prețioase, cu cochilii, cu pene; se parfumează pentru a răspîndi mireasmă precum trandafirul și crinul: dar penele, mătasea, perlele și parfumurile servesc și la ascunderea crudității animale a trupului ei, a mirosului ei“. Cel puțin asta ne spune Simone de Beauvoir despre al doilea sex. Femeia s-a poziționat mereu – sau, mai curînd, a fost poziționată – de partea întunecată a ființei umane. Lunatecă, animalică, instinctivă, amenințătoare, mirositoare, ea a trebuit întotdeauna să se ascundă de privirile și de nasurile scormonitoare masculine. Una dintre aceste identități de împrumut – menită să mascheze, dar și să captiveze – a fost parfumul.

O suprapunere perfectă între acest imaginar străvechi – care confundă într-un singur trup femeia, parfumul și animalul prădător – și discursul brandurilor și al campaniilor publicitare contemporane se regăsește, de pildă, în parfumul Panthère de la Cartier, creat de parfumierul Alberto Morillas și lansat în 1986. Nu este un caz izolat, iar recurența numelui este grăitoare. Mai întîlnim și alte pantere pe rafturile magazinelor: La Panthère(Sarah Kern), Panther Pour Homme (Maison Alhambra), Sex Panther (Tru), Peach Panther (Art of Seduction), Black Panther (Alexandria Fragrances).

—> continuarea, în numărul 1240 al revistei Observator cultural.

Kōdō (香道)

de Dana Pîrvan

Mirosurile au dat naștere unei arte specifice în Japonia, aprecierea estetică a acestora fiind independentă de utilizarea lor religioasă, medicală sau cosmetică. Inefabila artă a parfumurilor s-a născut în secolul al XV-lea, după ceremonia ceaiului și Ikebana și a atins apogeul în epoca lui Edo (1603-1866).

Kodô, artă olfactivă unică în lume, necunoscută totuși publicului larg, presupune o ceremonie în care participanții sunt invitați de un maestru de ceremonii nu să miroase, ci să „asculte” mirosurile lemnelor aromatice, tăiate în fâșii subțiri. O idee poetică în sine. Diversele combinații de parfumuri, kumiko, au nume poetice care evocă natura, trecerea anotimpurilor, călătoriile, legendele și literatura japoneză, cum ar fi Povestea lui Ghenji, combinațiile de parfumuri fiind asociate chiar cu cele 54 de capitole din acest roman. Prin kodô se trezesc sensibilitatea, memoria și emoțiile, hrănindu-le cu aliajul subtil dintre parfumuri și literatură. Ca și ceremonia ceaiului, kodô invită la o meditație tăcută, o formă de asceză marcată de budismul zen și religia shintō, o celebrare a eleganței parfumurilor. În cadrul ceremonialului, participanții ascultă pe rând parfumurile, le trec de la unul la altul ți fiecare trebuie să fie atent la celălalt, importantă fiind bucuria întâlnirii. Această practică artistică în permanentă mișcare, către sine sau către ceilalți, este un proces de învățare care implică fluiditatea gesturilor, nu obținerea unei lucrări finalizate și fixe. Maeștrii kodo practică de asemena caligrafia, poezia și ceremonia ceaiului.

Nu există separare între lumi, ci fluiditate, calea parfumurilor devenind o fomă de meditație care integrează toate artele. Viața însăși devine o operă de artă, un fel de cultură a sinelului și a relației cu ceilalți, care își propune să introducă o formă de armonie discretă, o deschidere spre întâlnire și efemer. Nu e nimic trist în frumusețea care va muri, plăcerea contemplării momentului, a măreției impermanenței e infinită. Prețioasă este deschiderea mâinilor, acceptarea a ceea ce trece fără dorința de a poseda. Această artă este practicată și azi în Japonia, artiștii contemporani integrează cultura kodô în spectacolele lor olfactive pentru a exprima trecerea timpului.

Despre flori de mare, nasuri și artă

 Un articol despre flori de mare, nasuri și artă în noul număr al revistei Observator cultural.

Izuri livrești

Cărțile sînt niște obiecte mute pînă cînd începi să le răsfoiești. La fel sînt și flacoanele cu parfumuri, asta pînă în clipa în care le destupi și le duci la nas. Odată ce le-ai atins și ai intrat într-un contact intim cu ele, amîndouă – și cartea, și flaconul – încep să depene o poveste. O poveste spusă prin cuvinte sau prin mirosuri, care, și ele, se topesc într-o narațiune scrisă pe piele sau pe pagină. Cuvintele și parfumurile pot fuziona, creînd un erotism greu, cărnos, palpabil, care invită la atingere și mîngîiere. O scriitoare cu un simț al senzualității pronunțat cum este Anaïs Nin știe să surprindă nimerit o astfel de „înnuntire“ – a se citit „sinestezie“ – a simțurilor: „Aseară m-a lăsat la gara St. Lazare. Am început să scriu în tren, ca să echilibrez saltul de șapte poște al vieții mele cu activitatea de furnică a peniței. Cuvintele de furnică alergau înainte și-napoi, transportînd firimituri: firimituri atît de grele! Mai mari decît furnicile. «Ai destulă cerneală heliotrop?», m-a întrebat Henry. N-ar trebui să folosesc cerneală, ci parfum. Ar trebui să scriu cu Narcisse Noir, cu Mitsouko, cu iasomie, cu caprifoi. Aș putea scrie cuvinte minunate, care ar emana mirosul puternic al mierii de femeie și al sîngelui alb de bărbat“ (Anaïs Nin, Henry și June, traducere de Luana Schidu).

— citiți continuarea pe site-ul Observator cultural

Colaj

Titlul lucrării: 

Lucru manual sau Când ai mult de lucru, îți faci și mai mult. 😉

© Osmé

 

Expoziție ▲ Paris ▲ 𝙑𝙞𝙣𝙨, 𝙝𝙪𝙞𝙡𝙚𝙨 𝙚𝙩 𝙥𝙖𝙧𝙛𝙪𝙢𝙨

Mai multe informații, aici: 

https://www.college-de-france.fr/fr/vhp

28 octombrie 2024 — 31 ianuarie 2025

❝Qui n’a jamais rêvé de boire le vin dont se délectait Jules César ou de respirer le parfum d’une aristocrate athénienne ?

Pendant près de cinquante ans, l’archéologue Jean-Pierre Brun s’est consacré à l’étude des techniques et des économies de l’Antiquité, en fouillant notamment les quartiers artisanaux de Pompéi, en s’intéressant à la viticulture en Gaule ou encore en reconstituant la chimie des parfums grecs. On pourrait s’étonner que les archéologues parviennent à reconstituer la production, la consommation et le commerce de denrées périssables. Pourtant, en croisant les textes avec les traces archéologiques, il est possible de raconter la vie quotidienne des Romains, autant que la diversité des cultures à l’œuvre dans leur immense empire. C’est ainsi à un voyage dans la Méditerranée romaine que sont conviés les visiteurs, en suivant les travaux et les pas de l’archéologue Jean-Pierre Brun et des équipes avec lesquelles il a fouillé autour du bassin méditerranéen.

L’exposition est organisée en deux lieux complémentaires. Sur le site historique du Collège de France, la participation exceptionnelle du musée du Louvre permet de présenter vingt-deux objets remarquables : céramiques, bronzes et verres issus du département des Antiquités grecques, étrusques et romaines offrent un aperçu des tables aristocratiques où la richesse des décors le dispute à la variété des formes et des supports. À l’Institut des Civilisations, c’est le discours archéologique qui est mis en avant : comment fait-on parler les découvertes archéologiques ? Des cartes, des photographies, trois maquettes exceptionnelles d’une parfumerie antique, d’une villa viticole et d’un navire de transport romain ainsi que plusieurs entretiens filmés avec Jean-Pierre Brun permettent d’assurer une vision claire des trouvailles archéologiques exposées, issues de sites majeurs de Gaule romaine, d’Italie, de Grèce et d’Égypte. L’ensemble des textes de l’exposition est rédigé par des archéologues spécialistes des périodes et des pays considérés, offrant ainsi au visiteur toutes les clés de compréhension de la production et du transport de l’huile, du vin et du parfum dans l’Empire romain.❞