Mirosul vieții sofisticate

Un text de Silvia Andrei

 

Mi-am petrecut copilăria într-un cartier muncitoresc din București, în timpul regimului comunist. După standardele anului 2023, în viața mea nu se întâmpla nimic palpitant. Mă jucam în casă sau în fața blocului, vara plecam o săptămână la munte și alta la mare, mergeam adesea la bunici, tot în București. Cele mai plăcute și mai așteptate evenimente erau vizitele primite, dar mai ales cele făcute, la rude și la prietenii de familie. Uram momentul în care copiii erau alungați în altă cameră, să se joace. Eu voiam să stau printre „oamenii mari”, spre exasperarea maică-mii, care mă instruia înainte de fiecare vizită să nu stau „în gura” adulților.

 

Nu mai știu când anume am început să fiu interesată de viața oamenilor mari. Îi găseam sofisticați, aparte, misterioși. Cel mai mult mă fascinau mătușile mele, aflate la vârsta înfloritoare de 30-40 de ani. Parcă făceau parte dintr-un cerc select, dintr-un club exclusivist la care eu nu aveam acces. N-aș fi putut spune ce mă fascina la ele, nu aveam vocabularul, nu cunoșteam conceptele, însă păreau părtașe la un secret pe care tânjeam să mi-l împărtășească și mie. Erau frumoase, elegante, cochete, manierate, aveau un rafinament tulburător, o senzualitate potolită, râsete fermecătoare și opinii pe care nu se sfiau să le afirme, păreau mereu sigure pe ele și în largul lor în orice situație. Iar eu nu ratam nicio ocazie să casc gura la ele, să le sorb vorbele, să le studiez, să le imit gesturile și să le observ coafurile, îmbrăcămintea și machiajul. Deși percepeam toate detaliile astea, pentru mine conta suma lor, ceea ce mai târziu am denumit „viața sofisticată a oamenilor mari”. Dar pentru Silvia-copilul, era ca-n poezie: „Tu-mi evoci o lume-ntreagă,/ De care nu știu ce putere,/ Ce doruri mistice mă leagă”.

Viața sofisticată a oamenilor mari avea un miros fabulos, care mă fascina la fel de mult. De fapt, erau mai multe miresme amestecate. Dar se asortau atât de bine, încât a rămas în amintirea mea olfactivă drept un singur miros, care includea țigările „bune”, cafeaua, ciocolata elvețiană, parfumul franțuzesc și săpunul fin – bunătăți primite „în pachet” din străinătățuri sau cumpărate la preț de speculă de la vreun norocos cu acces la shop. De aceea, peste ani, unul dintre criteriile după care aveam să judec parfumurile era felul în care se împleteau cu mirosul fumului de țigară.

După atâția ani, îndrăznesc să mărturisesc viciul bizar care punea stăpânire pe mine atunci când mergeam în vizită la mătuși: îmi băgam nasul în dulăpioarele din băile lor, să le miros parfumurile și să le admir fardurile. Nici azi nu știu cum am reușit să nu sparg vreo sticluță prețioasă! Câteodată, una dintre mătuși mă parfuma înainte să plec acasă, așa că încercam prin orice mijloace să nu fac duș în serile respective. Aș fi vrut ca mireasma să reziste la nesfârșit pe piele!

Chiar dacă nu aveam prea des ocazia de a savura mirosul vieții sofisticate, regăseam unele dintre componente sale și acasă: săpunul „bun”, care se folosea pentru a parfuma rufăria, parfumul maică-mii, ascuns în noptiera ei, câte o bucățică de ciocolată la desert, când primeam de la mătuși câte o tabletă de ciocolată. La primele două însă n-aveam acces. Nu aveam voie să „cotrobăi” prin dormitorul părinților. Dar, vedeți voi, eu am fost mereu îndărătnică și găseam tot timpul câte o scuză să-mi bag nasul prin șifonierul sau prin noptierele lor.

În anul de grație 1985 am refuzat categoric să mai merg la grădiniță. Ai mei au tot insistat și au încercat în fel și chip să mă ducă iar la grădiniță. Degeaba! În cele din urmă, n-au avut încotro: au fost nevoiți să mă lase singură acasă, urmând să vină bunicul în vizită din când în când, să se asigure că totul era bine. Atunci, la șase ani, am simțit pentru prima oară gustul libertății! Aveam o imaginație demnă de Anne Shirley și nu mă plictiseam singură. Mă jucam mai toată ziua, până venea soră-mea de la școală. Apoi mâncam și ne jucam (sau ne băteam). Uneori, scotoceam prin dormitorul părinților, deși știam prea bine că n-aveam voie. Ce plăcere era să mă dau cu unul dintre parfumurile maică-mii! Îmi amintesc și acum sticla de Ô de Lancôme. Mai erau și altele, dar singurul care mi-a rămas în minte este Ô. Mirosea divin!

 

 

Deși am fost precoce în anumite privințe, am învățat foarte târziu să citesc ceasul (e o poveste care se leagă de mirosul de vopsea, dar pățania asta v-o spun altă dată). Mereu mă lua prin surprindere sunetul cheii întoarse în yală. Din fericire, taică-meu venea de obicei de la serviciu înaintea maică-mii și nu părea să realizeze că duhneam a parfum. Oricum, imediat ce auzeam cheia în broască, mă repezeam la baie și mă clăteam temeinic, convinsă că așa avea să dispară mireasma fină care m-ar fi dat de gol. Ei aș! Parcă mirosea și mai și! Iar mama mă „mirosea” din clipa în care intra în casă! Abia la maturitate mi-am dat seama de ce: mama avea parfumuri, nu ape de parfum sau ape de toaletă. Iar eu nu făceam economie la stropii de licoare prețioasă!

Am tot încercat să recreez mirosul ăla. Un espresso bun, o țigară aprinsă, un strop de parfum... dar probabil că n-o să vă mire faptul că n-am reușit să obțin mirosul din copilărie. Parcă nici viața de „om mare” nu e atât de sofisticată și de fermecătoare cum mi se părea atunci. Era doar o iluzie, minunată și captivantă, cum doar iluziile din copilărie pot fi. Și, uneori, încă sper că o voi trăi.

 

În loc de încheiere, vă las lista obișnuită „de mirosit”:

Ô de Lancôme 

L’eau du Navigateur - L'Artisan Parfumeur

 Caravansérail - Nicolaï

 

Interviu Osmé, cu Radu Uszkai

---

Radu Uszkai predă filosofie și etică la Academia de Studii Economice din București, unde lucrează ca asistent universitar în cadrul Departamentul de Filosofie și Științe Socioumane, și este cercetător în cadrul Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (Facultatea de Filosofie, Universitatea din București), unde cel mai recent a explorat tema eticii Inteligenței Artificiale în cadrul proiectului “CoMoRe”. Scrie preponderent pe teme de etică aplicată, filosofie politică, filosofia tehnologiei și filosofia culturii pop. Articolele sale academice au fost publicate în reviste precum Ethics and Information Technology sau Philosophy & Technology, în vreme ce materialele non-academice pot fi găsite în Dilema Veche ori Scena9.

---

 

Să lămurim un lucru din capul locului: care e relația ta cu mirosurile și cu parfumurile?

Trebuie să recunosc, cu toată sinceritatea, că relația mea cu mirosurile și cu parfumurile a fost, până de curând, una mai degrabă una utilitară. Unele mirosuri îmi provoacă o repulsie imediată, precum cele de pește sau fructe de mare, fie gătite ori nu, iar de aceea fac tot posibilul să le evit. Totuși, în ultima vreme am început să devin mai conștient de dimensiunea estetică a unor anumite mirosuri și a modului în care acestea îmi pot îmbunătăți experiența culinară sau gustativă. De pildă, notele și aromele unui vin bun sau aroma unei beri craft, cu un hamei de calitate, nu pot fi înțelese la potențialul lor maxim în absența unui contact olfactiv prelungit și antrenat. 

Mereu li s-a reproșat filosofilor că disprețuiesc simțul mirosului, socotindu-l neputincios din punct de vedere epistemologic. De ce sunt filosofii cu nasul pe sus când vine vorba despre mirosuri și parfumuri?

Sigur, este cel puțin straniu, la prima vedere, că filosofii și filosoafele (mai ales din școala empiristă) au ignorat simțul mirosului până în prezent. N-aș merge până în punctul în care să fiu de acord cu afirmația că l-au disprețuit, deoarece nu avem dovezi clare că l-ar fi luat vreodată îndeajuns de în serios pentru a ajunge la o asemenea concluzie, însă spre deosebire de lumea literaturii, observăm o retrogradare a acestuia pe o poziție inferioară văzului sau auzului. Speculând puțin, aș spune că unul dintre motivele potențiale ține de importanța pe care alte simțuri, cu precădere văzul, au avut-o în evoluția speciei noastre. Ceteris paribus, o lume în care n-am putea să vedem ar fi o lume în care ne-ar fi fost imposibil să ne păzim de pericole și să ne planificăm viața pe termen lung. În plus, văzul se pretează mai rar la o cascadă de interpretări subiective (dacă facem abstracție de posibilitatea halucinațiilor). Mirosul, pe de cealaltă parte, prosperă tocmai într-un cadru al subiectivității și ne cere un tip de specializare la care văzul nu poate să aspire. Poate de aceea epistemologia empiriștilor, în căutarea certitudinii, a văzut mai multă neputință în miros.

Această explicație, presupunând că e corectă, nu este și o justificare pentru o asemenea poziție filosofică. Mirosul nu este, desigur, neputincios din punct de vedere epistemologic și – în ultima vreme, cel puțin – devenim din ce în ce mai conștienți de acest aspect.

Este mirosul un simț minor? De ce nu are o istorie filosofică?

Mirosul cu siguranță nu (mai) este un simț minor și, chiar dacă nu are o istorie filosofică mândră, începe să aibă un prezent care nu mai poate să fie ignorat. Este de ajuns să ne uităm la capacitatea mirosurilor de a ne evoca amintiri din trecutul nostru pentru a înțelege importanța acestuia. Poate că, de fapt, mirosul este mult mai strâns legat de identitatea noastră decât alte simțuri, precum văzul.

Ar putea fi împăcată, azi, filosofia cu osmologia? Ce puncte comune le-am găsi?

Nu doar că ar putea, ci chiar este. Înainte de a răspunde la aceste întrebări am dat o raită prin lumea filosofică pentru a vedea ce s-a mai scris în ultima vreme la confluența dintre osmologie și filosofie și am remarcat o adevărată explozie pe această temă. O sumedenie întreagă de articole academice, cărți sau studii publicate în compendii la edituri prestigioase precum Oxford University Press aduc în discuție o varietate de probleme filosofice pe care le trasează osmologia, într-o abordare deseori interdisciplinară din care nu lipsesc psihologia sau neuroștiințele. Dacă ne uităm peste cuprinsul unui volum publicat anul acesta la editura Routledge, Theoretical Perspectives on Smell, vom vedea că filosofii care l-au editat, Andreas Keller și Benjamin D. Young, au reunit contribuțiile unor autori și autoare cu preocupări filosofice diverse, de la aspecte care țin de metafizica sau ontologia mirosului (spre exemplu, care sunt obiectele pe care le mirosim) la diverse aspecte de ordin epistemologic sau estetic. De altfel, există și o adevărată etică a mirosurilor. 

 

 

Dacă tot ai amintit-o, crezi că există o „moralitate” a mirosurilor (și a parfumurilor)? Spun ele ceva despre caracterul unui om?

Mirosul devine, din ce în ce mai des, o preocupare relevantă pentru filosofia moral-politică. Avem, de pildă, o „lege a mirosurilor” în România din 2020 (cu toate că aceasta nu are încă o metodologie de aplicare). Există o moralitate a mirosurilor pentru că mirosurile pot provoca ceea ce economia descrie ca fiind externalități. Unele dintre acestea sunt pozitive (mirosul unei plăcinte cu mere, făcute de vecinul de deasupra, care ne evocă amintiri plăcute din copilărie) sau negative (mirosurile pestilențiale pe care le resimțim în orașe ca urmare a arderilor de deșeuri).

Într-o oarecare măsură, sigur că acestea spun ceva și despre caracterul unei persoane, însă informațiile la care avem acces pe calea olfactivă trebuie filtrate rațional și cu o deosebită atenție. Faptul că cineva miroase într-un mod neplăcut nu constituie o dovadă suficientă a caracterului vicios al unei persoane, la fel cum cineva care folosește regulat un parfum scump nu poate accede, pe această cale, la universul virtuții.

Au nevoie filosofii de fler? Adică trebuie să ai un nas fin pentru a face filosofie? Nietzsche zicea că da.

Nu doar că au nevoie, dar le-ar fi imposibil în absența acestuia, dacă, desigur, prin fler înțelegem un soi de intuiție educată. Poate mai relevant aici nu ar fi Nietzsche, cât Aristotel cu a sa phronesis. 

Oare și filosofii raționaliști se parfumează?

Din Antichitate până în prezent, locul ocupat de filosofi și filosoafe s-a modificat radical. Profesionalizarea filosofiei a însemnat abandonarea modelului Diogene-Socrate și integrarea noastră în societate, cu toate responsabilitățile ce derivă de aici. O bună parte a acestora cu siguranță că se parfumează, însă toți și toate au o preocupare pentru mirosul lor, indiferent dacă această preocupare este înțeleasă din rațiuni estetice sau performative.

Poate parfumul să-și depășească natura sensibilă și să acceadă la idee și la lumea spirituală?

Practicile religioase sau spirituale din cele mai vechi timpuri până acum au presupus utilizarea unor substanțe care emană anumite mirosuri, și nu cred că aceasta este o simplă coincidență.

Există vreun miros care să te fi pus pe gânduri?

Mai multe. Vorbeam mai devreme despre vin și bere artizanală și despre rolul jucat de experiența olfactivă în degustarea acestor. Contactul olfactiv cu acestea, înainte de a le gusta propriu-zis, are rolul de a ne pune pe gânduri. Anticipăm gustul, de pildă, pe baza unor note mai mult sau mai puțin discrete la care avem acces, folosindu-ne nasul. Evaluăm calitatea acestora și pe baza mirosurilor, iar experiența estetică ar fi, cu siguranță, văduvită de absența acestei componente care ne obligă la reflecție.

Parfumul pe care îl folosești e mai meditativ? Sau cărui curent filosofic l-ai putea asocia?

Prezentarea parfumului spune că este unul cu note aromatice, spicy și lemnoase, în primul rând. Nu e chiar meditativ, ci cât se poate de practic, deci l-aș asocia, probabil, cu utilitarismul.

Ce mirosuri aparte ai adunat din călătoriile tale? Dar din lecturi?

Într-o selecție brută, îmi vin în minte acum mirosul oceanului din SUA și Portugalia și al sucului de roșii și al vinului din Italia. Dacă mă străduiesc puțin, cred că știu care era mirosul madlenei lui Proust.

Un miros din copilărie care se ține scai de tine până azi?

Sunt două de care nu pot să scap: mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptorul cu lemne și cel de iarbă proaspăt cosită.

Dacă te-ai întâlni cu un extraterestru, ce i-ai da să miroasă pentru a-l face să priceapă cum stă treaba cu omenirea?

Cu siguranță, nu l-aș plimba prin magazinele de parfumuri. L-aș duce într-o piață precum Obor și l-aș lăsa să ia contact cu tot, de la mici și roșii proaspete sau fructe la varietatea umană.

Dacă ai pune mâna pe peștișorul de aur, ce simț i-ai cere să-l dezvolte la maximum?

Aceasta este, cred, cea mai dificilă întrebare de până acum. Din păcate, nu voi spune însă mirosul, ci gustul.

Cum îți miroase orașul București?

Acum miroase chiar surprinzător de bine. De fapt, există un singur moment în care Bucureștiul miroase bine: primăvara, după ploaie, de când a înflorit liliacul, și în primele momente în care simți mirosul de tei. Este singura perioadă în care pot face abstracție de babilonia de arome, mirosuri și izuri pe care acest oraș o emană.

Dacă fericirea ar avea un miros, cum ar mirosi ea?

A pâine proaspăt scoasă din cuptor servită cu o roșie și pesto de leurdă, alături de un pahar de vin într-un câmp cu iarba proaspăt cosită.

Un filosof și un parfum?

Robert Nozick și Lacoste Noir.

 

Osmanthe Liu Yuan // Le Jardin Retrouvé

Floral și fructat, Osmanthe Liu Yuan, creat de Maxence Moutte pentru Le Jardin Retrouvé, desenează conturul grațios al unui trup-floare proiectat, printr-un joc de lumini și umbre, pe pânza unui paravan chinezesc, în spatele căruia există promisiunea unui alt trup, unul cărnos, din care îți vine să muști ca dintr-o piersică.

 

Mii de mulțumiri pentru eșantion lui Icarus.mid.air (Cristian Marianciuc), care are o rară generozitate de a împărtăși cu alții bucuriile descoperirilor olfactive. Și care s-a ocupat de amenajarea spațiului expozițional de la Esxence al brandului Le Jardin Retrouvé. Și a ieșit o frumusețe, cum era de așteptat. Felicitări!

 

 

 

Caravansérail / Patricia de Nicolaï

>>> Lansarea parfumului Caravansérail, cea mai recentă creație semnată de Patricia de Nicolaï. 

>>> Discuție cu doamna Patricia de Nicolaï, moderată de Damien Flynn, în sala New York (o trimitere la miticul deja New York al doamnei de Nicolaï) de la Hotelul The Marmorosch din București.

>>> Eveniment organizat de Niche Parfumerie, unde puteți găsi parfumul.

>>> În plus, un prilej de întâlnire cu unul dintre cei mai talentați artiști: Icarus.mid.air (Cristian Marianciuc). O bucurie olfactivă – și nu numai. 🙂

 

(Nez)dusă la biserică

Un text de Silvia Andrei

 

 

 

Săptămâna trecută, am citit pe internet un interviu cu o actriță britanică; spre finalul interviului, actrița declara că asociază mirosul din biserici cu o stare de melancolie. Când am citit, gândurile mi-au fugit imediat la un fragment din Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu, în care Ivona, întoarsă brusc cu Muti din „vilegiatura” de la Sinaia, găsește toate oglinzile acoperite și simte în casă un miros nou, neobișnuit.

Pentru mine, mirosul de biserică înseamnă mirosul din bisericile și capelele ortodoxe de pe vremea copilăriei mele. Mărturisesc, nu știu cum mai miros bisericile acum, pentru că le evit. Vă povestesc, așadar, despre amintirea unui miros. Iar Gabriela Adameșteanu l-a descris excelent: „mirosea, într-adevăr, a ceva neobișnuit în hall și în toată casa: mirosea a flori amestecate, dar a prea multe feluri de flori, și a ceară, și a tămâie, ca-ntr-o biserică ortodoxă. Și a încă ceva, care îi făcea ușor greață”.

 

 

În amintirea mea, domină izul lumânărilor de ceară și al mirului, printre care se strecoară note de tămâie și busuioc și miasma florilor – mai ales garoafe – ce încep să se veștejească, toate înghesuite în aerul închis al unei clădiri cufundate mai mereu în semi-întuneric, în care oamenii vorbesc în șoaptă. Un miros uneori înăbușitor, care a devenit odios și repulsiv atunci când am asistat la prima slujbă de înmormântare; până și amintirea lui mă face să-mi țin respirația. Degeaba am încercat să schimb emoțiile pe care mi le evocă mirosul de biserică – tristețe, spaimă, groază, repulsie, rușine. Presupun că totul este amplificat de faptul că emoțiile sunt atât de puternice la vârsta copilăriei. Tristețea a venit odată cu șocul care m-a copleșit când m-am trezit lângă sicriul deschis în care se afla bunicul; a fost însoțită de dezgustul și groaza pe care mi le-au inspirat rămășițele pământești ale unui om iubit, primul cadavru pe care îl vedeam, la o vârstă la care nu procesasem conceptul de moarte. Spaima venise mai înainte – de când am început să mă tem că voi trage până-n vecii vecilor ponoasele pentru cele mai mici fapte și gânduri neconforme cu preceptele de bine și rău ale unei instituții distante. Rușinea s-a instalat și mai devreme, din clipa în care a fost cât p-aci să fiu excomunicată încă de la prima spovedanie, la frageda vârstă de șase-șapte ani, când am reușit să-i provoc o criză de nervi unui reprezentant al clerului. Deh, am fost precoce!

Bănuiesc că v-am făcut extrem de curioși. Vă întrebați, pesemne, ce grozăvii ar fi putut face o copilă de șase-șapte ani. Ei, bine… Totul mi s-a tras de la adevăr. Se apropia Paștele și, ca de obicei, mamaie insista să ne împărtășim. Fusesem informată că trebuia să mă spovedesc – vezi, Doamne, trecusem de vârsta la care copiii erau considerați inocenți. Mamaie mă instruise: trebuia să răspund sincer la toate întrebările adresate. Așa că eu, ascultătoare, m-am conformat. Am stat la coadă, apoi m-am trezit împinsă într-o încăpere de lângă altar, împreună cu alți copii din cartier. Preotul a început să ne chestioneze pe tema păcatelor groaznice ale vârstei. Cu metodă. Mai întâi, întrebări închise:

— Vorbești urât?

— Nu.

— Minți?

— Rareori.

— Asculți de părinți?

— Nu totdeauna.

— Te rogi seara?

— Uneori.

Până aici, m-am descurcat destul de bine. Dar au urmat întrebările deschise. Și aici am dat de bucluc.

— Ce rugăciuni știi?

Ei, vedeți voi… eu știam o singură rugăciune, învățată de la bunicul. Dar, atunci când folclorul religios se transmite urmașilor prin viu grai, se pot strecura erori. În cazul de față, memorasem versurile automat, fonetic. „Doamne, Doamne, Ceresc Tată”, începea rugăciunea. Vers pe care îl reținusem... un pic diferit: „Doamne, Doamne, cere state”. Mă întrebam adesea ce state cere Dumnezeu și de ce; presupuneam că își dorea ca oamenii din cât mai multe țări să creadă în El, dar nu încercasem să clarific acest aspect cu vreun adult din familie. Așa că am reprodus întocmai versul și în fața preotului. Care și-a ieșit din țâțâni, dar s-a redresat rapid și mi-a dat șansa să-mi răscumpăr păcatul spunând „Tatăl Nostru”. Problema e că, deși nu ratam nicio ocazie să impresionez pe oricine – rude, prieteni, necunoscuți, nu conta – recitând cu patos și intonație „El Zorab”, până la vârsta aia nu învățasem rugăciunea de bază a creștinismului. Ceea ce am mărturisit prompt. Nu-mi aduc bine aminte, dar cred că greu-încercatul preot deja se învinețise la față, și, pesemne dornic să nu mai vadă dinaintea ochilor o asemenea copilă netrebnică, m-a pus să mă închin. Moment în care, fâstâcindu-mă toată – căci începusem să-mi dau seama că „părintele” nu era mulțumit, deși spusesem adevărul –, am încheiat apoteotic spovedania, făcându-mi invers semnul crucii. Asta i-a pus capac omului. Nu știu ce a strigat, dar a strigat. Apoi a dat la o parte draperia anexei de lângă altar și m-a dat afară din biserică, spre marea rușine a bunică-mii. Închipuiți-vă, să fii dezonorată în fața întregii parohii de propria nepoată, crescută cu atâta dragoste și grijă!

 

 

Ca adult, realizez că mirosul care-mi stăruie în amintire se potrivește de minune cu viziunea din copilărie asupra bisericii și religiei – o viziune mai degrabă medievală, un amestec de superstiții, gândire magică, povești cu strigoi și filme de groază. Și atunci poate că articolul de față s-ar fi potrivit mai bine cu Haloweenul, nu cu Paștele. Dar e un exercițiu de expunere care mi-a dat ocazia să privesc în față emoții neplăcute și persistente. Probabil că mirosul ăsta va bântui mereu o parte din amintirile mele, dar îi pot face față. Nu mai sunt copil.

❋ ❋ ❋

✎ Închei, ca de obicei, cu câteva parfumuri „la temă”. Deși mă așteptam să găsesc o mulțime de parfumuri cu note de tămâie, am descoperit că există un parfum cu note precum anteriul și agheasma!

https://www.fragrantica.com/perfume/Toskovat/Anarchist-A-78326.html

 

Și:

https://www.fragrantica.com/perfume/Profumum-Roma/Olibanum-4447.html

https://www.fragrantica.com/perfume/Hermes/Hermessence-Myrrhe-Eglantine-48130.html

https://www.fragrantica.com/perfume/Diptyque/Opsis-75187.html