Mătănii și Eau de Cologne

Ohara Donovetsky

Ceai de zahăr ars. Proze cu femei și gusturi

Grafică: Iulia Șchiopu

Editura pentru Literatură și Artă, București, 2024

 

        În cameră mirosul de apă de colonie 4711 a devenit atât de puternic, de parcă cineva spărsese un flacon plin în apropiere sau de parcă în loc de cafele băusem parfum. M-a pufnit râsul, așa ziceam în copilărie când cineva spunea o prostie. Sonia nu părea să mă fi auzit.

            

         Mi-am amintit dintr-odată că tata fusese cel care-mi spusese povestea acestei ape de colonie. Că asta era, de fapt, adevărata eau de Cologne, de la ea începând orice apă de parfum de mai târziu a devenit apă de colonie, deși nu era corect etc.

         Apa de parfum 4711 începuse la Köln, Cologne, incă de pe la o mie opt sute și ceva, iar numărul 4711 era, de fapt, numărul casei în care s-a preparat. 

         4711 miroase inconfundabil. A frunze proaspete, a lămâiță și, surd, a lavandă, mirosul de 4711 nu putea fi înlocuit sau confundat cu altceva. Iar asta se tot întâmplă de vreo două secole și ceva.

 

         Când Sonia m-a întrebat de ce l-am îngropat pe tata cu mătăniile pe care, de altfel, mi le dăruise înainte să moară, mirosul de 4711 mi-a intrat în nări. Am simțit că, dacă păstrez mătăniile, e un gest de mare egoism, i-am răspuns, în sfârșit, Soniei.

         Nu m-a auzit. Sau, în orice caz, nu a dat semne că m-ar fi auzit.

         Pentru prima oară mi s-a părut că fața ei cu ochii închiși arăta ca o mască mortuară. Mi-a trecut prin cap, și m-am urât pentru asta, că era deja pe catafalc.

         Mirosea puternic a 4711. Iar eu îmi uitasem mătăniile la tata în sicriu.

 

        Știam că Sonia nu folosea Eau de Cologne 4711, ci doar Magie Noire. 

(„Mătănii și Eau de Cologne”, pp. 89-90)

 

***

 

    Un amic mi-a spus odată că motivul pentru care se simțea atras de femeia pe care o curta în acea vreme era faptul că mirosea frumos. Frumos a ce?, am intrebat. Frumos a plante de pădure, a mușețel, nu știu cum, a proaspăt. Lucrează la Plafar, a adăugat. Am râs amândoi, eu am crezut că glumește, dar nu am uitat-o, probabil că mi-a plăcut grozav că el iubea o femeie pentru că mirosea frumos. Și nu mirosea a Chanel 5, ci a plante medicinale. A Plafar.

 

(„Femeia care mirosea a Plafar”, p. 91)

Despre pisicuțe și parfumuri

Parfumurile și numele lor sînt rareori inocente. Deși destinate uzului zilnic, ca supliment al igienei și/ sau ca tușă estetică pe autoportretul pe care îl prezentăm lumii, esențele parfumate devin adeseori un supliment de suflet, ca să cităm titulatura brandului Les Indémodables: „Maison de parfums et de supplément d’âme“. Odată cu numele lor, parfumurile ni se oferă nouă, dar și celor din jur, ca text ce invită la o lectură de aproape, la un frecuș piele pe piele – preludiu la un contact intim ce implică toate simțurile proximității (gust, miros și atingere).

În spatele textului și al parfumului stă la pîndă un Eu care vrea să farmece și să-l consume pe Celălalt. Un animal de pradă care, pentru a vîna, și-a dezvoltat tehnici subtile de seducție. Femeia devine, prin artificiul care îi complinește trupul, „plantă, panteră, diamant, sidef, amestecîndu-și trupul cu flori, cu pietre prețioase, cu cochilii, cu pene; se parfumează pentru a răspîndi mireasmă precum trandafirul și crinul: dar penele, mătasea, perlele și parfumurile servesc și la ascunderea crudității animale a trupului ei, a mirosului ei“. Cel puțin asta ne spune Simone de Beauvoir despre al doilea sex. Femeia s-a poziționat mereu – sau, mai curînd, a fost poziționată – de partea întunecată a ființei umane. Lunatecă, animalică, instinctivă, amenințătoare, mirositoare, ea a trebuit întotdeauna să se ascundă de privirile și de nasurile scormonitoare masculine. Una dintre aceste identități de împrumut – menită să mascheze, dar și să captiveze – a fost parfumul.

O suprapunere perfectă între acest imaginar străvechi – care confundă într-un singur trup femeia, parfumul și animalul prădător – și discursul brandurilor și al campaniilor publicitare contemporane se regăsește, de pildă, în parfumul Panthère de la Cartier, creat de parfumierul Alberto Morillas și lansat în 1986. Nu este un caz izolat, iar recurența numelui este grăitoare. Mai întîlnim și alte pantere pe rafturile magazinelor: La Panthère(Sarah Kern), Panther Pour Homme (Maison Alhambra), Sex Panther (Tru), Peach Panther (Art of Seduction), Black Panther (Alexandria Fragrances).

—> continuarea, în numărul 1240 al revistei Observator cultural.