Cel mai adesea asociem poluarea olfactivă cu mirosul de gaz de eșapament, de deșeuri, cu mirosurile industriale, pe scurt, cu mirosurile puternice și neplăcute, într-o accepțiune aproape unanimă, însă prea puțin ne gândim că poluare olfactivă sunt deopotrivă mirosurile puternice și presupus plăcute ale celorlalți — și mă gândesc aici, desigur, la parfumuri.
Moda parfumurilor „arăbești”, saturate de oud-uri de tot felul (și, de obicei, de proastă calitate), complică lucrurile și îți mută nasul din loc imediat ce un/o prea-parfumat(ă) se așază lângă tine în autobuz sau, acum că ne-am relaxat din nou, la teatru/ concert/ restaurant. E greu de respirat alături de astfel de persoane, prezența lor (olfactivă) este ca un pumn în față, ceea ce anulează orice impresie estetică pe care, chipurile, și-au dorit s-o creeze printre ceilalți.
Dacă parfumul devine pentru cei din jur un coșmar respiratoriu, nu știu cum îi rezistă supraparfumații. Oricât ți-ai dori să faci declarații de statut și de personalitate, parfumul tău nu este altceva decât o agresiune, la fel ca oricare alta, oricâți bani ai cheltuit pe fumigena aia. Nu trebuie să miroși urât ca să-l incomodezi pe celălalt, e suficient să te parfumezi în exces. Plăcerea ta devine, astfel, neplăcerea celuilalt, dar ce contează, nu?! Noi să ne simțim bine, ceilalți pot deceda asfixiați.
Dar dacă... ai (re)descoperi plăcerea mirosului discret, a mirosului care stă la o palmă de tine, te învăluie și-ți creează o bulă olfactivă aproape lipită de corp? Dacă ai porni în căutarea parfumurilor-mângâiere și ai lăsa deoparte parfumurile-lovitură? E suficient să te știi (simți/ miroși) plăcut mirositor tu însuți, nu trebuie să te miroasă și cartierul vecin. Parfumul nu trebuie să fie o armă letală, ci o expresie a unei conștiințe de sine sigure și cultivate, care își este suficientă sieși — și doar celor foarte apropiați.
