un text de Elena Mădălina Nica
 |
 |
Nu, nu m-am întors să vorbim despre conceptualul, intelectual-aldehidicul No. 5. Nici despre asemănările dintre parfumul ales acum – conceput în 1936 – cu acest număr 5 sau cu Opium ori cu Youth Dew. Și nici despre semnificația numelui său în argou, deși senzualitatea din el se simte prea bine.
Primele impresii despre Kobako de la Bourjois le-am transmis, repezit și spontan, cuiva într-o fereastră de chat. De atunci, povestea (dacă așa se pot numi cuvintele prin care mă așez la vorbă și de data asta) a rămas suspendată – o eșarfă uitată la uscat, prinsă cu un cârlig din lemn pe o sfoară, într-o grădină. O grădină interioară dintre blocuri, în forma unei cutii reasamblate după ce laturile din aer – doar vechi, nu stătut – i-au fost desfăcute de mâini curioase ca de copil și pictate pe dinăuntru. Mă gândesc dacă a pomeni despre vreo asemănare cu o stampă japoneză ar fi adevăr sau nu. Nu știu. Depinde unde vi se duce gândul când vedeți niște mâini pictând acel fel de pereți, știind că există un parfum numit Kobako.
Acele prime impresii erau, de fapt, o succesiune scurtă de imagini, un soi de trailer involuntar al unui film ce a întârziat să ajungă la un sfârșit în cutia din spatele minții. Erau imagini cu o tânără femeie care dă buzna, răvășită și grăbită, într-o cameră plină cu bărbați, unii așezați în fotolii plușate, alții stând în picioare, în costume scrobite, cu toții discutând despre ceva important, afectați și ușor îngrijorați. Era imaginea chipurilor lor la vederea femeii. Chipuri cu zâmbete înghețate de surpriză și pe jumătate întoarse către ușa dată la perete. În mișcarea deschiderii bruște, eșarfa de la gâtul femeii își foșnea mirosul și luminile pătrunse în ea peste zi.
Era o femeie frumoasă. O frumusețe dintre cele a căror intensitate e dată de faptul că făptura în care trăia nu era conștientă de asta. Poate de aici și misterul din jurul prezenței ei. O frumusețe deloc trufașă, însă capabilă să trântească uși fără să supere. Și să oprească, măcar o vreme, timpul în loc. Frumusețea unei femei care nu se dumirește de ce bărbații aceia încep să se holbeze la ea, își cere scuze pentru deranj, spune că probabil a greșit ușa, se fâstâcește când i se răspunde că nu este nicio problemă și este invitată să intre cu totul, iar bărbații încep să se apropie de ea, abandonând ce făceau. După o scurtă ezitare, femeia face pasul înăuntru, își aranjează părul ce îi picase peste ochi, zâmbește, întinde mâna să închidă ușa în urma ei. O închide.
La dialogul ce i-a urmat acestui moment nu am mai tras cu urechea, deși frumusețea castaniu-roșcăție din părul femeii a dat semne că vrea să treacă dincoace de cutia din spatele minții. Îi spunem ko-ba-ko: așa sună muzica ei. Și o vom acoperi sub un strat roș-moviu, umed precum o petală de floare frecată puțin între degete, aproape lipsit de cuvinte.
Când deschizi o cutie, e ca și cum ai deschide o ușă. Indiferent ce te-așteaptă dincolo de ea – o cameră sau o grădină –, știi că exteriorul este un alt interior de pătruns și că pereții se află mereu acolo, vizibili sau nu, îndepărtați sau aproape. Uneori, pereții pot fi și din aer. Uneori, aldehidă i se spune muzicii lor. Când privești pe fereastră la grădina dintre blocuri, ajunge să vezi o eșarfă ca să știi că trebuie luată înapoi, că poate așteaptă acolo de mult, însă libertatea ei de mișcare, dansul ei susținut de-un cârlig sunt de ajuns să amâne întinderea mâinii.
Sunt zile în care îmi place să urmăresc, cu pleoapele trase peste pupile, ce face eșarfa în cutia mare cu pereții din aer, cum își întinde mireasma înspre culorile celor ce se află-mprejur, atât de vii, că par făcute de mâini de copil. În acele zile închid ușa, mă așez în fotoliu, cu fața către fereastră, și mă gândesc că, dintre bărbații aceia, cel care și-a întors primul și pe de-a-ntregul chipul către femeia din pragul ușii se numea Ernest Beaux. El a văzut că eșarfa de la gâtul femeii nu era decât o variantă, din alte texturi, a părului ei, prinsă acolo să-mpiedice mirosul din păr să se prelingă către podea. Și să țină căldura inimii ce-i pulsa în gât. Poate că domnul Ernest Beaux a fost primul care i-a dat bună ziua femeii. Sau a fost singurul care nu a avut nevoie să-i spună nimic altfel decât din priviri. Și poate că, atunci când i-a sărutat mâna, simțindu-i aroma de puls îmbibat cu mosc și straturi de flori, a stăruit o secundă mai mult decât cuvenit, cât să-și rostească, în gând, „frumusețe”.
Nu știu cum se numea femeia aceea. O vom numi La Belle de M. Beaux. Pentru că un joc de cuvinte funcționează uneori precum o cutie în care se ascunde, în plină vedere, ceva prețios. Ceva adevăr ce nu poate fi spus pe un ton prea serios, dar trebuie spus pentru a fi păstrat dacă se pierde cutia.
Cutia nu s-a pierdut. Doar călătorește, precum o eșarfă desprinsă din cârlig și purtată de vânt. Și alege unde să poposească pentru o vreme. Vremea ce-și scrie singură filmul și nu se oprește din crescut.
Cutia în care călătorește La Belle de M. Beaux m-a ales, la un moment dat, și pe mine. De atunci, La Belle îmi povestește despre animalul din flori pe care florile nu-l pot ascunde de cei care au curajul de a se apropia, despre grădini suspendate și liniștea lor de la miezul nopții, despre batonul de scorțișoară pe care și-l așază sub păr înainte de somn. De atunci, La Belle îmi tot dă timp și-i tot spun, când îi simt prezența, „frumusețe”.
Într-un târziu, ușa se închide singură, ușor, în spatele meu. Și e libertate să știu cine cum o va deschide atunci când cutia o deschid eu.
 |
 |
